Viitorul, iulie 1912 (Anul 6, nr. 1578-1608)
1912-07-22 / nr. 1599
5bani ABONAMENTE In țară ....... un an 18 lei...............sease luni S lei In străinătate. ... un an 30 lei................sea se luni 18 lei Abonamentele Încep la * 115 ale fiecărei luni PENTRU PREUTI SI INVATATOR! PRF.TU LBONII NENTIILU! PE JUMATATI REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI—STRADA ACADEMIEI 7—BUCUREȘTI HEMAG TWA“”u TELEFON 13/47 " SEMINISTRATIA: TELEFON 22/83 MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ANUNCIURI COMERCIALE Linia corp pe o coloană in pagina III:... . 50 bani Linia corp 7 pe o coloană In pagina IV:..................80 bani laserțfi și reclame pagina III linia ........ 2 lei A SE ADRESA ül ADMINISTRAȚIE SI LA ASENTI« EMIL KELESEIT hmni TRIPOURILE D. Ion Lahovary săja aminte Rolul și situația primului efor in acestă murdară afacere D. Griguță Cantacuzino a ținut cu orice preț să-și terfelească blazonul în mocirla tripoului de la Sinaia, alături de cocotele internaționale, cari fac în această speluncă o îndoită meserie. In cele din urmă chestiunea special personală privește numai pe d. Griguță Cantacuzino, care e liber, bineînțeles, să-și terfelească cum îi place strămoșescul nume. Dar în cazul acesta, este iarăși lucru de înțeles că d. Griguță Cantacuzino nu avea aceiași libertate în ce privește situațiunea d-sale de prim efor al Spitalelor civile. Particularul Griguță Cantacuzino își putea alege, desigur, pentru sezonul de vară, o ocupațiune și mai puțin onorabilă chiar decît acela de tripoter și o putea face cu ușurință, întrucît are la dispoziție cocotele internaționale. D. Griguță Cantacuzino, simplul particular, ar fi putut întreprinde, dar, pe proprie socoteală, orice afacere care să sporească numărul milioanelor, adunate de veneratul său părinte, după o lungă și neomenoasă exploatare a țăranului român. N’am fi avut nimic de spus, în cazul acesta și, astfel, d. Griguță Cantacuzino însemna pentru noi un antreprenor oarecare de tripouri și de cocote internaționale, trecute granița fără pașaport. Dar, ceea ce era îngăduit simplului particular, nu se poate tolera primului efor al spitalelor civile și nu i se îngădue cu atît mai mult, cu cît d. Griguță Cantacuzino e, în același timp, judecător și parte în propria-i cauză. La București, primul efor Griguță Cantacuzino contractează cu frații de Marșay afacerea de la Sinaia. Pe de altă parte, la Sinaia, tot d. Griguță Cantacuzino e acționarul și administratorul delegat al Societăței cu care contractase, la București, primul efor al Spitalelor civile. La București, primul efor Griguță Cantacuzino controlează gestiunea Societăței, cu alte cuvinte se controlează tot pe d-sa, pentru ca la Sinaia să facă pe maistrul de ceremonii al cocotelor și crupierilor. E o dedublare cel puțin ciudată a personagiului oficial și care, în nici un caz, nu e spre folosul Eforiei, ale cărei interese d. Griguță Cantacuzino pare a le confunda cu buzunarele d-sale. * Situațiunea aceasta, pe care d. Ion Lahovary nu ar fi tolerat-o unui Popescu oarecare, actualul ministru adinterim de la interne o aplaudă și tolerează d-lui Griguță Cantacuzino, descendentul cel mai mic al ramurei colaterale de Valna. Cu toate acestea, sunt în joc interesele instituțiunei pusă direct sub controlul ministrului de interne și de al cărei bun mers, prin urmare, d. Ion Lahovary , e răspunzător in egală măsură cu puțin scrupulosul domn Griguță Cantacuzino. De aceia, de orice pierdere a Eforiei în această foarte urîtă afacere, pusă la cale de d. Griguță Cantacuzino ca să-și asigure anume venituri, alături de primul efor va trebui chemat la răspundere și ministrul de interne care a patronat risipirea averei unei instituțiuni de binefacere. Cum nu a stat, desigur, în intenția donatorilor Eforiei ca să-și pună averile în serviciul tripourilor, patronate de cocotele d-lui Griguță Cantacuzino, urmașii donatorilor acestora ar fi în dreptul lor cel mai legitim să ceară respectarea, fără știrbire, a scopului donațiunei. Prin urmare, ministrul de interne să ia aminte și să nu confunde pe d-l Griguță Cantacuzino, simplul particular, cu primul efor al unei instituțiuni de binefacere. Cetățenii și Palatul Comunal CUM E JUDECATĂ GOSPODĂRIA d-lui DOBRESCU. Primim la redacție următoarea scrisoare : D-le Prim Redactor, Citesc in „ Viitorul“ de azi: «Consiliul tehnic superior, a aprobat proectul în valoare de lei 151.000, pentru construirea unei sere la cimitirul Belu din Capitală.« Așadar ,primarul Capitalei, găsește că avizul consiliului tehnic superior și aprobarea sa, sunt necesare pentru o sumă în valoare de 150.000 lei, cum se face clar că atunci cind este vorba de palatul Primăriei care va costa desigur 7—8 milioane, același aviz și aprobare ale aceluiași consiliu tehnic, să nu mai fie necesar ? Vă rog a pune această întrebare Onor. d. Primar care desigur se va grăbi să se explice, altfel orice om cu puțină judecată va putea judeca foarte aspru pe d. Dobrescu. Cu mulțumiri anticipate. Un contribuabil Am reprodus scrisoarea aceasta, ca să se convingă mai bine și d. Dobrescu cum e judecată de contribuabilii Capitalei ciudata d sale gospodărie comunală, care a transformat Primăria Capitalei într-un adevărat balamuc. MOTE Iarăși institutul balcanic Creațiunea „institutului balcanic“ este prea interesantă pentru a nu vorbi despre ea. E o cercare, o inovație fericită de-a ne cunoaște vecinii, de-a cunoaște acele popoare a căror istorie a fost strîns legată de a noastră, a căror viață actuală e paralelă cu viața noastră. Iată de ce luminile pe care ni le-a dat d-l Ilie Bărbulescu, slavistul bine cunoscut, sunt din acelea ce nu pot și nu trebue să fie neglijate, căci atunci cînd e vorba de-a crea un institut în care să se cerceteze viața balcanică, la cine ne putem mai bine adresa decit tocmai la slaviștii noștri specialiști, ca d-nii Ioan Bogdan, ori Ilie Bărbulescu, profesori de limbele slavice la universitate și membrii ai Academiei ? D-l Ilie Bărbulescu ne comunică cum că un institut balcanic, absolut la fel cu cel proectat cu d-l N. Iorga, ființează de trei ani în Bosnia, la Sarajevo. Acest institut lucrează sub autoritatea statului, și are ca colaboratori pe cei mai cunoscuți slaviști, istorici și filologi. El se numește Institut für die Vorsectung der Balkanländer (institut pentru studierea țărilor balcanice). Din lucrările acestui institut se poate cita mai ales interesanta și voluminoasa monografie: Die Albanesen a d-rului Nopcsa. După cum vedem institutul balcanic dela noi ar putea să ia drept model pe acela din Bosnia. Ceva mai mult, traduceri făcute din studiile ce se fac de acest institut acestuia ar servi tot așa de bine știința ca și cercările ce sar face la noi. Totuși pentru ca acest institut balcanic, să servească și mai bine ar trebui ca conducătorii lui să nu uite ca tot așa de interesant, dacă nu chiar mai interesant pentru noi, este a cunoaște nu numai istoria veche a Rușilor, Serbilor, Bulgarilor, Muntenegrenilor, dar mai ales viața lor actuală, cultura, năzuințele, organizarea internă a acestor state. Să nu uităm că pe lîngă nevoile științei teoretice, sunt și acelea ale vieței practice politice. Petronias Stațiunile noastre balneare Constanța in sezon Băile dea la- Serbări artistice Comemorarea unui gazetar literar La Fécamp s’a celebrat amintirea lui Jean Lorrain Cu acel simț artistic și literar, cu acea pioasă recunoștință față de fruntașii intelectualității, francezii au sărbătorit, cum știu ei să sărbătotorească, pe poetul Jean Lorrain, pe acel poet care Anatole France îl caracterisa ca ultimul parnasian, și cel mai fin și mai delicat La Fécamp a avut loc inaugurarea statuei lui Jean Lorrain în locul natal al poetului mort atunci cînd literatura franceză aștepta încă mult de la un atît de fecund evocator al vieței și al sufletului. Această statuie—care comemorează un mare artist și ilustrează gradul de sensibilitate artistică a prietenilor săi,—a avut darul să strîngă pe cițiva fini literați, cari au făcut din discursurile lor adevărate perle de stil, adevărate cuvîntări artistice. Credem că reproducerea discursului lui Jean de Bonneton, literatul și gazetarul parisian, înzestrat cu atîta vervă și gust, va fi o exemplificare a felului distins cum francezii știu să comemoreze o glorie națională. «In numele comitetului care sfîrșește astăzi înaintea acestei opere de piatră, după cum valul moare în josul pietrei de stîncă, pentru că rostogolirea lui este isprăvită, remit în brațele orașului natal monumentul lui Jean Lorrain, minunatul scritor în limba franceză, cisesor parisian dar poet al solului normand cu culoarea mișcătoare a pajiștelor vaste de smarand, cu adîncimea traslucidă, a orizonturilor voastre, cu melancolia cerului vostru, unde mesele de soare se ridic și cad peste mare ca niște mari perdele. Nu este o piatră pe care o lăsăm grijelor noastre pentru timpurile ce vor veni. Este un suflet a cărui supraviețuire o încredințăm memoriei voastre. Două iubiri materne sunt aci astăzi : aceea a doamnei Lorrain are dreptul de-a amesteca durerea cu bucuria. Ea vede încă copilul pe care l-a crescut aci în dulceața orașului așezat ca o eșarpă brodată între cer și apă. D-na Lorrain va vărsa lacrimi sprijinindu-se pe această vană imagină lapidară,pentru că mama spera să-și sprijine nobila-i bătrînețe pe brațele vii ale fiului său. Dar cealaltă maternitate prezentă, acea a orașului natal, trebue să fie în plină bucurie. Din Jean Lorrain ce noi îl oferim, nimic nu e mort, pentru că opera sa e vie, pentru că gloria sa tînără păstrează gratiile lunei frumoase dimineți, pentru că versurile sale au căldura soarelui de Iulie, pentru că presa sa are iuțeala ritmată a valului care se aruncă spre a sa tiotă». Și mai departe • «Sub semnătura lui Railib de la Bretonne, Jean Lorrain a dat în Le Journal pagini fără de care nimeni nu va putea să mai scrie istoria moravurilor la finitul secolului al XIX lea. Prin pleiada de scriitori cari trebuiau să facă din Le Journal marea forță, imensa mașină care se mișcă în milioane exemplare, Jean Lorrain a fost verva, strălucirea, mișcarea, îndrăsneala. Cu libertatea ce ne era dată la acest ziar, el îndrăsni să scrie lucruri pe care nimeni nu le va putea să se povestească: el făcu portrete omucide, el puse poezia peste ruine ; fu gazetar, acest poet, acest romancier, acest autor dramatic, în sensul cel mai elegant al acestui cuvînt aplicat pe autea borcane diferite : ei știa să ia actualitatea nu pentru a povesti fără viață și cu răutate, dar pentru a o ridica la înălțimea scriitorului, pentru a o mări, pentru a face din acest nimic un tablou cu magia coloarei și supleta liniei. Vânător de idei care făcea să apară vînatul cel mai ascuns, Lorrain excela in toate genurile ziarismului și le făcu pe toate literare prin forța talentului. Sub ironia sa fină, victimele cădeau fără a avea timp de a se recunoaște în ruinele lor.» Și Jean de Bonnefon sfîrșește cu multă duioșie discursul său : «Doamnelor din Fécamp ! dacă duceți pe noi pe copiii d-voastră și ei vă vor întreba cine a fost Jean Lorrain ? răspundeți-le : «Mai tîrziu vi se va spune cine a fost acest scriitor, care nu a voit să fie nimic altceva, că nu a solicitat nici slujbe, nici demnități. Aflați că pînă atunci, acest om celebru, a fost cel mai blajin, cel mai mic dintre fii pînă la moarte. Aflați că la 50 de ani el zicea încă «maică», cu gingășia unei inime tinere !» Această sărbătorire a unui poet a cărui gingășie nu a putut să ajungă pînă la popularitatea în sfere largi, este un frumos exemplu al modului cum în Franța se prețuesc talentele fine, oamenii modești cari nu au decît munca și talentul ca armă de a trăi. Un Jean Lorrain în timpul vieței a fost un răsfățat, al soartei căci ceea ce îi producea literatura sa putea să-i satisfacă gusturile de elegant și de rafinat parisian. Iar după moartea-i prematură, amicii și admiratorii săi nu l’au uitat, și în Fécamp s’a ridicat stela comemorativă a parnasianului iubit. Mediul franțuzesc este cel mai prielnic desvoltărei artistice, pentru că nicăeri talentele nu au mai mult răsunet, mai multă încurajare, mai multă răsplată decît în țara aceia care nu este nici indiferentă, și mai ales nu este blazată cu toată pretora producerilor artistice. Să fie aceasta o încurajare, să fie o lecție pentru popoarele care nu știu să recompenseze cum trebue pe artiștii lor, pe scriitorilor, pe gazetarii lor talentați* Iată discursul: O chestie misterioasă SĂ SE PUBLICE ADRESA „PERSONALĂ și CONFIDENȚIALĂ“ A D-LUI ION LAHOVARI E un adevăr recunoscut de toată lumea că chestiunea tramvaelor este o afacere de interes public, care trebue să se urmeze la lumina zilei, în mod public, de vreme ce în joc sunt interese generale. Nu tot aceiași concepție o are însă d. Ion Lahovari, ministru de interne ad-interim, care a trimis zilele trecute Primarului Capitalei o adresă «confidențială și personală» în această chestiune. Am învederat ori cît de insolită Și ti<x neextinctuMlă, este această atitudine. Ce caută misterul in toată această afacere? Ce secrete de stat se ascund în adresa d-lui Ion Lahovari ? Opinia publică, urmărind cu un viu interes toate peripețiile acestei afaceri, are dreptul să știe care este atitudinea autorităților în urma hotărîrei justiției. Nu e admisibil sistemul misterelor și al secretelor oficiale în această chestie. La somațiunea noastră de a se publica acea adresă confidențială și personală, un ziar guvernamental, — fără a desminți faptul in sine,—ne opune un refuz categoric. «Cum pretindeți să se publice un asemenea act?» întreabă cu o prefăcută naivitate Seara d-lui Gr. Cantacuzino. Așadar din cercurile oficiale se recunoaște că în chestia tramvaelor, d-l Ion Lahovary are două atitudini: una oficială, mărturisită, și una secretă, misterioasă, pe care nu-i dă mina s-o desvăluiască în fața opiniei publice. Suntem dar perfect edificați asupra acțimei d-sale. Dacă în acel act nu e nimic reprehensibil, de ce nu-i dă publicităței d-l Ion Lahovary? Aci să ni se răspundă. ECOURSI n Le Journal, găsim o mare reclamă ilustrată a Siriei, în care se spune — ceea ce e adevărat — că localitatea noastră «are cel mai bun climat din lume», se mai spune că toate atracțiunile din marele orașe de băi se află și aci. Noi știm ce sunt aceste distracțiuni, și am dori mult să nu le aibă frumoasa Sinaie ! Cinematograful invadează și în religie . Se anunță că o societate de filme a fost în Palestina unde a luat diferite fotografii și a aranjat scene la poalele muntelui Măslinilor de lângă Damasc. Ziarele nemțești ne povestesc următoarea anecdotă din care transpiră o crudă ironie la adresa căsătoriei . A sosit la Haga o societate englezească și a vizitat lucrurile vrednice de văzut ale reședinței olandeze. Turiștii, sosiți în localul primăriei, după ce au trecut prin mai multe camere, s-au rugat să li se arate și camera de tortură. Primăria însă nu avea nici o cameră de totură, iar funcționarul conductor, dorind să mulțumească cu orice preț curiositatea străinilor, cu un gest hotărît a deschis ușa, care conducea în sala, unde se săvîrșesc căsătoriile civile. Englezii călători su observat farsa, și au rîs cu poftă.. TRIPOURILE Să intervină Parchetul ca să constate escrocheria organizată de banda Cantacuzino de Marșay Ca să-și asigure, cîștigul la sigur, excrocheria de la Sinaia și Constanța,—așa numi* mita bulă,« organizata așa, încît din ce* le nouă numere, unul singur e cîști*gator pentru public și restul de opt numere asigurat numai consorțiului. Cu acest sistem, nu e surprinzutlor lucru că toți jucătorii sunt decavați ca să încaseze numai baronii de Margay. De aceia în rîndurile publicului din Sinaia și Constanța enervarea și indignarea la proporții puțin satis* făcătoare pentru banda de spoliatori, cari au transformat reșe*dința de vara a familiei noastre regale în tripou internațional patronat de cocote și de guvernul țarei romînești. D. Ion Lahovary, patronînd, prin îngăduință, tripourile și cocotele lui Marșay, s’a pus, desigur, intr’o situatiune, care nu șade bine unui om, a cărui reputație era alta pînă acum. Dar, cînd aceasta e atitudinea ministrului de interne, îndrăzneala escrocilor nu e surprinzătoare și fără îndoială, va merge crescînd, pînă cînd opinia publică, disperată îi va goni cu pietre peste hotare, pentru a face astfel o operă de salubritate, pe care nici guvernul și nici parchetul n’a înțeles încă s’o îndeplinească. Pînă atunci, însă, mai facem o încercare și cerem parchetelor respective să facă descinderi la cele două tripouri ca să constate cum e spoliat publicul cu intenție și premeditare. Să intervie parchetul, ca să pună publicul la adăpostul operațiunilor de mai înainte calculate ale bandei de escroci internaționali, cari, goniți din țara lor,au venit aci să jefuiască fără frică, sub ocrotirea guvernului. UN MARE SUVERAN ASIATIC Mitsu-Hiro luceafărul Japoniei INOVATOR, ORGANIZATOR, PERCURSOR, DEFUNCTUL MICADOLAȘA JAPONIA DE CINCI ORI MAI MARE DE CUM A PRIMIT-O. Suveranii mari au fost puțini în lume. Suveran mare nu e monarhul care se bucură de faptul epocei sale, de bogăția țărei pe care o stăpînește sau de mărirea unei puteri pe care a moștenit-o. Suveran mare poate fi și monarhul unui popor mic, dar care a știut să dea domniei sale pecetea unei puternice personalități și această pecete nu se poate da decît popoarelor născînde sau renăscînde, pentru care totul e de făcut, de renovat, sau popoarelor cari își întind domnia în lume. Suveran mare a fost Petru cel mare al Rusiei care a îndrumat poporul semi-asiatic al Rușilor spre civilizația europeană. Suveran mare a fost Frederic cel mare a Prusiei, care a pus bazele militare și politice ale desvoltării ulterioare a marelui stat din Nordul Germaniei. Un asemenea suveran a fost Mutsu Hito, defunctul Mirado al Japoniei. Cînd s-a suit, la vîrsta de patrusprezece ani pe tronul strămoșilor săi, Japonia era încă un stat feudal, care încă se lupta să devie un stat capitalist modern. Puterea era în mîinile castei Shogunilor, nobili feudali, împăratul era pentru dînșii un primus inter pares. El nu-șî putea exercita puterea decît la umbra puterei Shogunilor, al căror instrument era. Nu Mutsu Hito, băiatul de patrusprezece ani a pus capăt puterei neînfrînate a Shogunilor. Sub domnia tatălui său această putere se zdruncinase. Mutsu Hito nu a făcut decît că înfrîngerea pe care le-o pregătise tatăl său, minat și el de forța lucrurilor care cereau neapărat transformarea Japoniei, să se desăvârșească Marele merit al lui Mutsu Hito e că a înțeles spiritul epocei sale și și-a dat seama de necesitatea pentru țara lui de a se transforma. Și Mutsu Hito a înțeles cu prisosință acest spirit și această necesitate. Dar nu numai că le-a înțeles, dar a făcut tot ce i-a stat în putință spre a le netezi calea. Pînă la dînsul Japonia era un stat exclusivist, un fel de Chină mică Mutsu Hito a înțeles că această izolare nu avea cum fi profitabilă țarei sale. A deschis atunci larg porțile Japoniei influențelor străine. Europenii și Americanii veniră să fructifice cu spiritul modern vechea Japonie. Mutsu Hito deschise comercialui international porturile Kube, Oisika, Nohigata și Jeddo. In 1871, trei ani după suirea-i pe tron, Mutsu Hito desființa în mod formal regimul feudal; în 1872 puse bazele nouei organizări militare și maritime ; în acelaș an se construi prima linie de cale ferată în Japonia, în 1873 Japonia adoptă calendarul Gregorian, în 1880 se promulgă noul Cod penal și civil , în 1885 se reorganizează administrația cu baze moderne. In două direcții au lucrat guvernele japoneze de la începutul domniei lui Mutsu Hito spre a pune bazele Japoniei moderne. De o parte au deschis porțile Japoniei influenților culturale din Apus; de alta au trimis tineri japonezi în Europa și America să studieze de visu instituțiile moderne. Tinerii japonezi fiind înzestrați cu un mare dar de asimilare și cu multă pătrundere ei și-au însușit repede, din cultura europeană și americană, tot ce le trebuia pentru prefacerea țărei lor. Așezămintele culturale se înmulțiră în noua Japonie. Școlile superioare japoneze dădură drumul unor generațiuni foarte apte pentru cultura europeană, așa că alături de progresele militare și politice ale Japoniei au mers paralel și progresele culturale. Savanții japonezi au lăsat un nume în știința modernă, iar în ce privește tehnica industrială, Japonezii nu sunt cu mult în urma celor mai industriale popoare. De la suirea pe tron lui Mutsu Hito, în 1868, se promisese Japoniei un regim politic modern. Comisiuni fură însărcinate să studieze cele mai bune sisteme constituționale, tot felul de reforme civile fură săvîrșite, așa că în 1889 Japonia putu păși, fără zdruncin, la întronarea regimului constituțional prin înființarea a două corpuri legiuitoare. Parlamentarismul japonez aduce foarte puțină știrbire drepturilor monarhului care se bucură încă în ochii poporului de tot prestigiul gloriei seculare a predecesorilor. Totuși sub domnia lui Mutsu Hito, constituționalismul a găsit o sinceră și largă aplicare în Japonia, pentru cuvîntul simplu că însuși suveranul Mutsu Hito a fost cel mai