Viitorul, iulie 1912 (Anul 6, nr. 1578-1608)

1912-07-22 / nr. 1599

5bani ABONAMENTE In țară ....... un an 18 lei...............sease luni S lei In străinătate. ... un an 30 lei................sea se luni 18 lei Abonamentele Încep la * 1­15 ale fiecărei luni PENTRU PREUTI SI INVATATOR! PRF.TU LBONII NENTIILU! PE JUMATATI REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI—STRADA ACADEMIEI­­ 7—BUCUREȘTI HEMAG TW­A“”u TELEFON 13/47 " SEMINISTRATIA: TELEFON 22/83 MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ANUNCIURI COMERCIALE Linia corp pe o coloană in pagina III:... . 50 bani Linia corp 7 pe o coloană In pagina IV:..................80 bani laserțfi și reclame pagina III linia ........ 2 lei A SE ADRESA ül ADMINISTRAȚIE SI LA ASENTI« EMIL KELESEIT hmni TRIPOURILE D. Ion Lahovary săja aminte Rolul și situația primului efor in acestă murdară afacere D. Griguță Cantacuzino a ținut cu ori­ce preț să-și ter­felească blazonul în mocirla tripoului de la Sinaia, alături de cocotele internaționale, cari fac în această speluncă o îndoită meserie. In cele din urmă chestiu­nea special personală privește numai pe d. Griguță Canta­cuzino, care e liber, bine­în­țeles, să-și terfelească cum îi place strămoșescul nume. Dar în cazul acesta, este iarăși lucru de înțeles că d. Griguță Cantacuzino nu avea aceiași libertate în ce privește situațiunea d-sale de prim efor al Spitalelor civile. Particularul Griguță Can­tacuzino își putea alege, de­sigur, pentru sezonul de vară, o ocupațiune și mai puțin onorabilă ch­iar de­cît acela de tripoter și o putea face cu ușurință, întru­cît are la dispoziție cocotele in­ternaționale. D. Griguță Cantacuzino, simplul particular, ar fi putut întreprinde, dar, pe proprie socoteală, orice afacere care să sporească numărul milioa­nelor, adunate de veneratul său părinte, după o lungă și neomenoasă exploatare a ță­ranului român. N’am fi avut nimic de spus, în cazul acesta și, astfel, d. Griguță Canta­cuzino însemna pentru noi un antreprenor oare­care de tri­pouri și de cocote internațio­nale, trecute granița fără pa­șaport. Dar, ceea ce era îngăduit simplului particular, nu se poate tolera primului efor al spitalelor civile și nu i se îngădue cu atît mai mult, cu cît d. Griguță Cantacuzino e, în același timp, judecător și parte în propria-i cauză. La București, primul efor Griguță Cantacuzino contrac­tează cu frații de Marșay a­­facerea de la Sinaia. Pe de altă parte, la Sinaia, tot d. Griguță Cantacuzino e acționarul și administratorul delegat al Societăței cu care contractase, la București, pri­mul efor al Spitalelor civile. La București, primul efor Griguță Cantacuzino contro­lează gestiunea Societăței, cu alte cuvinte se controlează tot pe d-sa, pentru ca la Si­naia să facă pe maistrul de ceremonii al cocotelor și cru­­pierilor. E o dedublare cel puțin ciudată a personagiului oficial și care, în nici un caz, nu e spre folosul Eforiei, ale cărei interese d. Griguță Cantacu­zino pare a le confunda cu buzunarele d-sale. * Situațiunea aceasta, pe care d. Ion Lahovary nu ar fi to­­lerat-o unui Popescu oare­care, actualul ministru ad­­interim de la interne o a­­plaudă și tolerează d-lui Gri­guță Cantacuzino, descenden­tul cel mai mic al ramurei colaterale de Va­lna. Cu toate acestea, sunt în joc interesele instituțiunei pusă direct sub controlul ministru­lui de interne și de al cărei bun mers, prin urmare, d. Ion Lahovary , e răspunzător in egală măsură cu puțin scrupulosul domn Griguță Can­tacuzino. De aceia, de ori­ce pier­dere a Eforiei în această foarte urîtă afacere, pusă la cale de d. Griguță Cantacu­zino ca să-și asigure anume venituri, alături de primul efor va trebui chemat la răs­pundere și ministrul de in­terne care a patronat risipi­rea averei unei instituțiuni de binefacere. Cum nu a stat, desigur, în intenția donatorilor Eforiei ca să-și pună averile în serviciul tripourilor, patronate de co­cotele d-lui Griguță Cantacu­zino, urmașii donatorilor ace­stora ar fi în dreptul lor cel mai legitim să ceară respec­tarea, fără știrbire, a scopului donațiunei. Prin urmare, ministrul de interne să ia aminte și să nu confunde pe d-l Griguță Cantacuzino, simplul particu­lar, cu primul efor al unei instituțiuni de binefacere. Cetățenii și Palatul Comunal CUM E JUDECATĂ GOSPO­DĂRIA d-lui DOBRESCU. Primim la redacție următoarea scri­soare : D-le Prim Redactor, Citesc in „ Viitorul“ de azi: «Consiliul tehnic superior, a apro­bat proectul în valoare de lei 151.000, pentru construirea unei sere la ci­mitirul Belu din Capitală.« Așa­dar ,primarul Capitalei, gă­sește că avizul consiliului tehnic supe­rior și aprobarea sa, sunt necesare pentru o sumă în valoare de 150.000 lei, cum se face clar că atunci cind este vorba de palatul Primăriei care va costa de­sigur 7—8 milioane, ace­lași aviz și aprobare ale aceluiași con­siliu tehnic, să nu mai fie necesar ? Vă rog a pune această întrebare Onor. d. Primar care de­sigur se va grăbi să se explice, alt­fel ori­ce om cu puțină judecată va putea judeca foarte aspru pe d. Dobrescu. Cu mulțumiri anticipate. Un contribuabil Am reprodus scrisoarea aceasta, ca să se convingă mai bine și d. Do­brescu cum e judecată de contribua­bilii Capitalei ciudata d sale gospo­dărie comunală, care a transformat Primăria Capitalei într-un adevărat balamuc. MOTE Iarăși institutul balcanic Creațiunea „institutului balcanic“ este prea interesantă pentru a nu vorbi des­pre ea. E o cercare, o inovație fericită de-a ne cunoaște vecinii, de-a cunoaște acele popoare a căror istorie a fost strîns legată de a noastră, a căror viață ac­tuală e paralelă cu viața noastră. Iată de ce luminile pe care ni le-a dat d-l Ilie Bărbulescu, slavistul bine cunoscut, sunt din acelea ce nu pot și nu trebue să fie neglijate, căci atunci cînd e vorba de-a crea un institut în care să se cerceteze viața balcanică, la cine ne putem mai bine adresa decit tocmai la slaviștii noștri specialiști, ca d-nii Ioan Bogdan, ori Ilie Bărbulescu, profesori de limbele slavice la universi­tate și membrii ai Academiei ? D-l Ilie Bărbulescu ne comunică cum că un institut balcanic, absolut la fel cu cel proectat cu d-l N. Iorga, fiin­țează de trei ani în Bosnia, la Sarajevo. Acest institut lucrează sub autorita­tea statului, și are ca colaboratori pe cei mai cunoscuți slaviști, istorici și filologi. El se numește Institut für die Vorsectung der Balkanländer (institut pentru studierea țărilor balcanice). Din lucrările acestui institut se poate cita mai ales interesanta și voluminoasa monografie: Die Albanesen a d-rului Nopcsa. După­ cum vedem institutul balcanic dela noi ar putea să ia drept model pe acela din Bosnia. Ceva mai mult, tra­duceri făcute din studiile ce se fac de acest institut acestuia ar servi tot așa de bine știința ca și cercările ce sar face la noi. Totuși pentru­ ca acest institut bal­canic, să servească și mai bine ar trebui ca conducătorii lui să nu uite ca tot așa de interesant, dacă nu chiar mai interesant pentru noi, este a cunoaște nu numai istoria veche a Rușilor, Ser­bilor, Bulgarilor, Muntenegrenilor, dar mai ales viața lor actuală, cultura, nă­zuințele, organizarea internă a acestor state. Să nu uităm că pe lîngă nevoile știin­ței teoretice, sunt și acelea ale vieței practice politice. Petronias Stațiunile noastre balneare Constanța in sezon Băile de­a la- Serbări artistice Comemorarea unui gazetar­ literar La Fécamp s’a celebrat a­­mintirea lui Jean Lorrain Cu acel simț artistic și literar, cu acea pioasă recunoștință față de frun­tașii intelectualității, francezii au sărbătorit, cum știu ei să sărbăto­­torească, pe poetul Jean L­orrain, pe acel poet care Anatole France îl ca­­racterisa ca ultimul parnasian, și cel mai fin și mai delicat­ La Fécamp a avut loc inaugura­rea statuei lui Jean Lorrain în locul natal al poetului mort atunci cînd literatura franceză aștepta încă mult de la un atît de fecund evocator al vieței și al sufletului. Această statuie—care comemorează un mare artist și ilustrează gradul de sensibilitate artistică a prieteni­lor săi,—a avut darul să strîngă pe ciți­va fini literați, cari au făcut din discursurile lor adevărate perle de stil, adevărate cuvîntări artistice. Credem că reproducerea discur­sului lui Jean de Bonneton, literatul și gazetarul parisian, înzestrat cu atîta vervă și gust, va fi o exemplificare a felului distins cum francezii știu să comemoreze o glorie națională. «In numele comitetului care sfîr­­șește astăzi înaintea acestei opere de piatră, după cum valul moare în josul pietrei de stîncă, pentru că rostogolirea lui este isprăvită, remit în brațele orașului natal monumen­tul lui Jean Lorrain, minunatul scri­tor în limba franceză, cisesor parisian dar poet al solului normand cu cu­loarea mișcătoare a pajiștelor vaste de smarand, cu adîncimea traslucidă, a orizonturilor voastre, cu melan­colia cerului vostru, unde mesele de soare se ridic și cad peste mare ca niște mari perdele. Nu este o piatră pe care o lăsăm grijelor noastre pentru timpurile ce vor veni. Este un suflet a cărui su­praviețuire o încredințăm memoriei voastre. Două iubiri materne sunt aci as­tăzi : aceea a doamnei Lorrain are dreptul de-a amesteca durerea cu bucuria. Ea vede încă copilul pe care l-a crescut aci în dulceața orașului a­­șezat ca o eșarpă brodată între cer și apă. D-na Lorrain va vărsa lacrimi spri­­jinindu-se pe această vană imagină lapidară,­pentru că mama spera să-și sprijine nobila-i bătrînețe pe brațele vii ale fiului său. Dar cealaltă maternitate prezentă, acea a orașului natal, trebue să fie în plină bucurie. Din Jean Lorrain ce noi îl oferim, nimic nu e mort, pentru că opera sa e vie, pentru că gloria sa tînără păstrează gratiile lu­nei frumoase dimineți, pentru că ver­surile sale au căldura soarelui de Iulie, pentru că presa sa are iuțeala ritmată a valului care se aruncă spre a sa tiotă». Și mai departe • «Sub semnătura lui Railib de la Bretonne, Jean Lorrain a dat în Le Journal pagini fără de care nimeni nu va putea să mai scrie istoria mora­vurilor la finitul secolului al XIX lea. Prin pleiada de scriitori cari trebu­iau să facă din Le Journal marea forță, imensa mașină care se mișcă în milioane exemplare, Jean Lorrain a fost verva, strălucirea, mișcarea, îndrăsneala. Cu libertatea ce ne era dată la acest ziar, el îndrăsni să scrie lucruri pe care nimeni nu le va putea să se povestească: el făcu portrete omucide, el puse poe­zia peste ruine ; fu gazetar, acest poet, acest romancier, acest autor dramatic, în sensul cel mai elegant al acestui cuvînt aplicat pe au­tea borcane diferite : ei știa să ia ac­tualitatea nu pentru a povesti fără viață și cu răutate, dar pentru a o ridica la înălțimea scriitorului, pen­tru a o mări, pentru a face din a­­cest nimic un tablou cu magia co­loarei și supleta liniei. Vânător de idei care făcea să a­­pară vînatul cel mai ascuns, Lorrain excela in toate genurile ziarismului și le făcu pe toate literare prin for­ța talentului. Sub ironia sa fină, vic­timele cădeau fără a avea timp de a se recunoaște în ruinele lor.» Și Jean de Bonnefon sfîrșește cu multă duioșie discursul său : «Doamnelor din Fécamp ! dacă du­ceți pe noi pe copiii d-voastră și ei vă vor întreba cine a fost Jean Lor­rain ? răspundeți-le : «Mai tîrziu vi se va spune cine a fost acest scriitor, care nu a voit să fie nimic alt­ceva, că nu a solicitat nici slujbe, nici demnități. Aflați că pînă atunci, acest om celebru, a fost cel mai blajin, cel mai mic dintre fii pînă la moarte. Aflați că la 50 de ani el zicea încă «maică», cu gin­gășia unei inime tinere !» Această sărbătorire a unui poet a cărui gingășie nu a putut să ajungă pînă la popularitatea în sfere largi, este un frumos exemplu al modului cum în Franța se prețuesc talentele fine, oamenii modești cari nu au de­cît munca și talentul ca armă de a trăi. Un Jean Lorrain în timpul vie­ței a fost un răsfățat, al soartei căci ceea­ ce îi producea literatura sa pu­tea să-i satisfacă gusturile de ele­gant și de rafinat parisian. Iar după moartea-i prematură, amicii și admi­ratorii săi nu l’au uitat, și în Fé­camp s’a ridicat stela comemorativă a parnasianului iubit. Mediul franțuzesc este cel mai pri­elnic desvoltărei artistice, pentru că nicăeri talentele nu au mai mult ră­sunet, mai multă încurajare, mai multă răsplată de­cît în țara aceia care nu este nici indiferentă, și mai ales nu este blazată cu toată pretora producerilor artistice. Să fie aceasta o încurajare, să fie o lecție pentru popoarele care nu știu să recompenseze cum trebue pe artiștii lor, pe scriitorilor, pe gaze­­tarii lor talentați* Iată discursul: O chestie misterioasă SĂ SE PUBLICE ADRESA „PERSONALĂ și CONFI­DENȚIALĂ“ A D-LUI ION LAHOVARI E un adevăr recunoscut de toată lumea că chestiunea tramvaelor este o afacere de interes public, care trebue să se urmeze la lu­mina zilei, în mod public, de vre­me ce în joc sunt interese gene­rale. Nu tot aceiași concepție o are însă d. Ion Lah­ovari, ministru de interne ad-interim, care a trimis zilele trecute Primarului Capitalei o adresă «confidențială și perso­nală» în această chestiune. Am învederat ori cît de insolită Și ti<x neextin­ctuMlă, este această a­­titudine. Ce caută misterul in toată această afacere? Ce secrete de stat se ascund în adresa d-lui Ion La­­hovari ? Opinia publică, urmărind cu un viu interes toate peripețiile aces­tei afaceri, are dreptul să știe care este atitudinea autorităților în ur­ma hotărîrei justiției. Nu e admi­sibil sistemul misterelor și al se­cretelor oficiale în această ches­tie. La somațiunea noastră de a se publica acea adresă confidențială și personală, un ziar guvernamen­tal, — fără a desminți faptul in sine,—ne opune un refuz catego­ric. «Cum pretindeți să se publice un asemenea act?» întreabă cu o prefăcută naivitate Seara d-lui Gr. Cantacuzino. Așa­dar din cercurile oficiale se recunoaște că în chestia tram­­vaelor, d-l Ion Lahovary are două atitudini: una oficială, mărturi­sită, și una secretă, misterioasă, pe care nu-i dă mina s-o desvă­­luiască în fața opiniei publice. Suntem dar perfect edificați a­­supra acți­mei d-sale. Dacă în acel act nu e nimic re­­preh­ensibil, de ce nu-i dă publi­­cităței d-l Ion Lahovary? Aci să ni se răspundă. ECOURSI n Le Journal, găsim o mare recla­mă ilustrată a Siriei, în care se spune — ceea­ ce e adevărat — că localitatea noastră «are cel mai bun climat din lume», se mai spune că toate atracțiunile din marele o­­rașe de băi se află și aci. Noi știm ce sunt aceste distracțiuni, și am dori mult să nu le aibă frumoasa Sinaie ! C­inematograful invadează și în re­ligie . Se anunță că o societate de filme a fost în Palestina unde a luat diferite fotografii și a aran­jat scene la poalele muntelui Măsli­nilor de lângă Damasc. Z­iarele nemțești ne povestesc urmă­toarea anecdotă din care trans­piră o crudă ironie la adresa că­sătoriei . A sosit la Haga o societate engle­zească și a vizitat lucrurile vrednice de văzut ale reședinței olandeze. Tu­riștii, sosiți în localul primăriei, după ce au trecut prin mai multe camere, s-au rugat să li se arate și camera de tortură. Primăria­­ însă nu avea nici o cameră de totură, iar funcți­­­onarul conductor, dorind să mulțu­mească cu ori­ce preț curiositatea străinilor, cu un gest hotărît a des­chis ușa, care conducea în sala, unde se săvîrșesc căsătoriile civile. Engle­zii călători s­u observat farsa, și au rîs cu poftă.. TRIPOURILE Să intervină Parchetul ca să constate escro­cheria organizată de banda Cantacuzino­­ de Marșay Ca să-și asigure, cîș­­tigul la sigur, excro­­cheria de la Sinaia și Constanța,—așa numi* mita bulă,­« organi­zata așa, încît din ce* le nouă numere, unul singur e cîști*­gator pentru public și restul de opt numere asigurat numai con­­sor­țiului. Cu acest sistem, nu e surprinzutlor lucru că toți jucătorii sunt decavați ca să încase­ze numai baronii de Margay. De aceia în rîndurile publicului din Sinaia și Constanța enerva­­rea și indignarea la proporții puțin satis* făcătoare pentru ban­­da de spoliatori, cari au transformat reșe*­dința de vara a fami­liei noastre regale în tripou internațional patronat de cocote și de guvernul țarei ro­­mînești. D. Ion Lahovary, patronînd, pri­n în­găduință, tripourile și cocotele lui Mar­­șay, s’a pus, desi­gur, intr’o situatiu­­ne, care nu șade bine unui om, a că­rui reputație era alta pînă acum. Dar, cînd aceasta e atitudinea minis­trului de interne, îndrăzneala escro­cilor nu e surprin­zătoare și fără în­doială, va merge crescînd, pînă cînd opinia publică, dis­perată îi va goni cu pietre peste hotare, pentru a face ast­fel o operă de salubri­tate, pe care nici guvernul și nici parchetul n’a înțe­les încă s’o îndepli­nească. Pînă atunci, însă, mai facem o încer­care și cerem par­chetelor respecti­ve să facă descin­deri la cele două tripouri ca să con­state cum e spoliat publicul cu intenție și premeditare. Să inter­vie par­chetul, ca să pună publicul la adăpos­tul operațiunilor de mai înainte calcu­late ale bandei de escroci internațio­nali, cari, goniți din țara lor,au venit aci să jefuiască fără frică, sub ocrotirea guvernului. UN MARE SUVERAN ASIATIC Mi­tsu-Hiro luceafărul Japoniei INOVATOR, ORGANIZATOR, PERCURSOR, DE­FUNCTUL MICADO­LAȘA JAPONIA DE CINCI ORI MAI MARE DE CUM A PRIMIT-O. Suveranii mari au fost puțini în lume. Suveran mare nu e monarhul care se bucură de faptul epocei sale, de bogăția țărei pe care o stăpînește sau de mărirea unei puteri pe care a moștenit-o. Suveran mare poate fi și monarh­ul unui popor mic, dar care a știut să dea domniei sale pe­cetea unei puternice personalități și această pecete nu se poate da de­cît popoarelor născînde sau renăscînde, pentru care totul e de făcut, de re­novat, sau popoarelor cari își întind domnia în lume. Suveran mare a fost Petru cel mare al Rusiei care a în­drumat poporul semi-asiatic al Ru­șilor spre civilizația europeană. Su­veran mare a fost Frederic cel mare a Prusiei, care a pus bazele militare și politice ale desvoltării ulterioare a marelui stat din Nordul Germaniei. Un asemenea suveran a fost Mutsu­ Hito, defunctul Mirado al Japoniei. Cînd s-a suit, la vîrsta de patru­spre­zece ani pe tronul strămoșilor săi, Japonia era încă un stat feudal, care încă se lupta să devie un stat capi­talist modern. Puterea era în mîi­­nile castei Shogunilor, nobili feudali, împăratul era pentru dînșii un pri­mus inter pares. El nu-șî putea exer­cita puterea de­cît la umbra puterei Shogunilor, al căror instrument era. Nu Mutsu­ Hito, băiatul de patru­­spre­zece ani a pus capăt puterei neînfrînate a Shogunilor. Sub dom­nia tatălui său această putere se zdruncinase. Mutsu­ Hito nu a făcut de­cît că înfrîngerea pe care le-o pre­gătise tatăl său, minat și el de forța lucrurilor care cereau neapărat trans­formarea Japoniei, să se desăvârșească Marele merit al lui Mutsu Hito e că a înțeles spiritul epocei sale și și-a dat seama de necesitatea pentru țara lui de a se transforma. Și Mutsu Hito a înțeles cu priso­sință acest spirit și această necesi­tate. Dar nu numai că le-a înțeles, dar a făcut tot ce i-a stat în putință spre a le netezi calea. Pînă la dînsul Japonia era un stat exclusivist, un fel de Chină mică Mutsu Hito a înțeles că această izo­lare nu avea cum fi profitabilă ța­rei sale. A deschis atunci larg por­țile Japoniei influențelor străine. Eu­ropenii și Americanii veniră să fruc­tifice cu spiritul modern vechea Ja­ponie. Mutsu Hito deschise comercia­­l­­ui international porturile Kube, O­­i­sika, Nohigata și Jeddo. In 1871, trei ani după suirea-i pe tron, Mutsu Hito desființa în mod formal regimul­­ feudal; în 1872 puse bazele nouei­­ organizări militare și maritime ; în a­­­­celaș an se construi prima linie de cale­­ ferată în Japonia, în 1873 Japonia a­­doptă calendarul Gregorian, în 1880 se promulgă noul Cod penal și civil , în 1885 se reorganizează administra­ția cu baze moderne. In două direcții au lucrat guver­nele japoneze de la începutul domniei lui Mutsu Hito spre a pune bazele Japoniei moderne. De o parte au deschis porțile Japoniei influenților culturale din Apus; de alta au tri­mis tineri japonezi în Europa și A­­merica să studieze de visu instituțiile moderne. Tinerii japonezi fiind înzestrați cu un mare dar de asimilare și cu multă pătrundere ei și-au însușit re­pede, din cultura europeană și ame­ricană, tot ce le trebuia pentru pre­facerea țărei lor. Așezămintele cul­turale se înmulțiră în noua Japonie. Școlile superioare japoneze dădură drumul unor generațiuni foarte apte pentru cultura europeană, așa că a­­lături de progresele militare și poli­tice ale Japoniei au mers paralel și progresele culturale. Savanții japonezi au lăsat un nume în știința modernă, iar în ce privește tehnica industr­ială, Japonezii nu sunt cu mult în urma celor mai industri­ale popoare. De la suirea pe tron lui Mutsu­ Hito, în 1868, se promisese Japoniei un regim politic modern. Comisiuni fură însărcinate să studieze cele mai bune sisteme constituționale, tot fe­lul de reforme civile fură săvîrșite, așa că în 1889 Japonia putu păși, fără zdruncin, la întronarea regimu­lui constituțional prin înființarea a două corpuri legiuitoare. Parlamentarismul japonez aduce foarte puțină știrbire drepturilor monarhului care se bucură încă în ochii poporului de tot prestigiul glo­riei seculare a predecesorilor. Totuși sub domnia lui Mutsu­ Hito, constituționalismul a găsit o sinceră și largă aplicare în Japonia, pentru cuvîntul simplu că însu­și suveranul Mutsu­ Hito a fost cel mai

Next