Viitorul, martie 1926 (Anul 19, nr. 5398-5423)
1926-03-01 / nr. 5398
fliai al Kotsg-gpre zegeiea No. 53984 pmi LEI ES. In TARA 4 LEI ex. în tfreinoîaîe ABONAMIHIfi IN TARA un an — —------£00 lei Şase luni — — — 250 » Trei --------------125 » In streinitste Un an— — — — 1200 lei Şase luni— — — 600 » Trei ----------- 300 • REDACŢIA ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI STR. EDGARD QUINET No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. 1T Telefoanele: Direcţia 81'?.3. Redacţia el Administraţia 18/23 «1 tut ANIIICIURI COMERI' Se primesc direct la Administraţia ziarului Academie 17 şi la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distru 12 LEI ER In ŢARA 4 LEI ex. în streiDBtat. Este neîndoios că din discutiunile și comentariile presei de opozitie sau a celei zise „democrate“ în jurul fronturilor, acordurilor, blocurilor sau colaborărilor ce se pun la cale dar cari nu izbutesc să se închege, reese un lucru : nu este vorba nicăeri de vreun acord politic întemeiat pe „principii“ comune ale unor grupări deosebite, ,pe un program de guvernământ în baza căruia cutare sau cutare asociaţie de partide să ceară încrederea factorilor constituţionali. Nici chiar ziarele diferitelor partide nu tăgăduesc, dealtfel, că , toate „pertractările“, discuţiunile şi disensiunile se învârtesc in jurul unor chestiuni mărunte de preponderenţă politică, de ambiţiuni personale, de împărţiri de scaune parlamentare sau portofolii ministeriale. Din pricina aceasta opinia publică asistă la un spectacol profund demoralizator, la o scădere fără de precedent a vieţei noastre politice. Iată, într’adevăr, o serie întreagă de grupări cari pretind fiecare din ele că reprezintă organisme politice destoinice de a sta în slujba Statului, capabile de a aduce servicii interesului obştesc şi a lua asupră şi chiar răspunderea guvernării. Fiecare din aceste grupări îşi dau seama însă că nu au nici capacitatea, nici experienţa şi nici pregătirea necesară pentru a putea continua opera de refacere şi consolidare a Statului, şi cred ca aceste grave lipsuri se pot împlini prin acorduri politice cu alte grupări, tot aşa de slabe, tot aşa de puțin pregătite pentru sarcina cea grea a guvernării. Și atunci, au început tratativele cari durează de ani întregi... Cum am constatat mai sus, nici vorbă nu este în aceste tratative de principii, program, sau de soluțiunile pe cari conducătorii acestor grupări înţeleg să le dea problemelor de tot felul pe cari le impune viaţa Statului Se vorbeşte necontenit şi numai de persoane, şi de dorinţa fiecărei grupări de a avea pentru sine o situaţie neprecumpănitoare. Şi lucrurile acestea nu le constatăm numai noi. Chiar oficiosul unuia din partidele de opoziţie constată că ţara are absolută nevoie de „un guvern tare“, care însă nu înseamnă „o adunătură mare de oameni, închipuită pe bază de compromisuri şi reticenţe“, ci un guvern tare se poate alcătui numai de un om şi de un partid care, în temeiul unor idei bine lămurite, sunt hotârâţi să le înfăptuiască. Se ştie ce abuz fac grupările de opoziţie de cuvântul „democraţie" pe care au aerul că l’au monopolizat. Şi în această privinţă, într’un elan de sinceritate, oficiosul unuia din partidele de opoziţia de care vorbeam mai sus, scrie : „Dar democraţia românească nu este atât de bine fixată în tipare politice, încât factorii conducători să se lase impresionaţi de apariţii trecătoare şi de iluzii optic®. „Şi îi mai lipseşte ceva aşa numitei democraţii româneşti... Acestei democraţii îi lipseşte şi experienţa politică, dar îi lipseşte mai ales omogenitatea. Or un guvern tare nu poate să ia fiinţă fără de aceste două calităţi fundamentale“. Mai departe, continuând constatările sale, acelaşi ziar afirmă că un guvern de colaborare sau unul de strânsură nu ar putea să dea ţarei impresia că este cu vigoare şi cu siguranţă guvernată. Acest lucru îl ştiu bine grupările cari aleargă cu orice preţ după acorduri, şi combinaţiuni menite să le acopere slăbiciunea. De aceea spuneam că asemenea acorduri, provocate numai de dorinţa puterei, sunt imorale şi, ca atare, nu pot exista sau dăinui în viaţa publică. KOTE Ducele Mussolini şi exportul artistic Mussolini — ducele Italiei — şi omul care într’o epocă de apatie este tipul voluntarului, şi căruia nici adversarii săi nu-i contestă absorbanta sa dragoste de ţară, a luat încă o măsură originală. A oprit fără multe forme, dar cu multă forță reală, exportul artei proaste italiene în străinătate. Cântăreţii cari de mult au perdut vocea , „marii artişti” saltimbanci, musicanţi de colţ destradă, cari în Italia sunt cunoscuţi aşa cum sunt, luau drumul exodului şi se presentau străinătăţei ca artiştii Ilirei, ce-a dat lumei pe Dante, pe D’Annnzio, pe Duse pe Novelli, ori Verdi... Măsura luată de ducele Italian porneşte cu adevărat de la conştiinţa demnităţei naţionale bine înţelese căci nimic nu compromite sau nu falsifică mai uşor reputaţia unei ţări decât marfa de export literară sau artistică Din acest punct de vedere, Franţa a trecut şi trece printr’o rea exhibiţie de produse naţionale franceze, care nu sunt de natură a o face cunoscută în adevărata ei valoare. Anatole France spunea odată : „Noi avem şi academician de export, căci la noi ei sunt necunoscuţi sau preţuiţi în limite reale”. Astfel în lumea mare un Catulle Mendés a fost mai cunoscut decât Gebhard, sau decât Boisléve, Bordeaux mai mult decât Barrés. Trupele franceze ce au venit la noi, cu foarte mare excepţii, erau compuse din „artiştii de café concert” sau din figuranţi de la un teatru de bulevard din Paris, şi cari se intitulau artişti de la Comedie sau de la Opera mare. Străinii cari nu cunosc arta autohtonă franceză sau italiană, la ea acasă, judecă astfel Franţa sau Italia, după nişte representanţi cari sunt falşi şi impostori exponenţi ai geniului marilor rasse. Mussolini, care nu înţelege a se pierde în dedalul formelor, atunci când e vorba a lua o măsură utilă Italiei, a oprit dintr’un condei exportul acelora cari pot compromite reputaţia ţărei sale. E un gest de energie, asupra căruia ar trebui să reflecteze toate statele, pentru-că toate trebue să aibă grija de-a nu fi compromise la exterior prin exhibiţii mediocre şi producţii intelectuale degradante. petronius -----------------p *)-------------- Haosul opoziţiei ACORDURI POLITICE IMORALE *----------------------------------- Chestiunea despăgubirilor foştilor monarhi ai Germaniei H2D9UMHHHBHU9UB9DBUE3RHHHBHUBDIHSU7 — Din cauza politicei diferitelor grupări şi partide, proiectul guvernului din Berlin are foarte puţine linse de a fi votat — Diferendele dintre dinastii şi statele guvernate odinioară de ele, a devenit în chestiunea indemnizaţiilor, o afacere de stat ce preocupă toate cercurile politice din Germania. Această întorsătură a afacerei a fost pornită de o petiţie preparată de partidele muncitoreşti; singurele cari în Germania pot întruni cele patru milioane semnături necesare unei luări în consideraţie. Campania lor susţinută în întruniri publice de oratori democraţi, a deslănţuit în oraşele mari o mişcare, evident violentă contra orcărui fel de indemnizaţii membrilor fostelor case domnitoare. Sentimentul public este — notează corespondentul lui „Temps“ că nu trebue să se acorde nici un bon de indemnizaţie. Totuşi este prea puţin probabil că se va pune această chestiune la vodul public. Valabilitatea unui vot Conform Constituţiei pentru ca rezultatele acestui fel de vot să devină lege, majoritatea care îl pronunţă trebue să fie superioară jumătăţei alegătorilor înscrişi. Numărul lor fiind în Germania de 40 milioane, jumtatea ar fi 20. Ori partidele muncitoreşti reunite nu pot da decât 12 milioane. Admiţând chiar că o parte din partidul democraţilor s-ar alipi organizaţiei „drapelul negru" textul de respingere a indemnizaţiilor n’ar întruni decât 13 milioane voturi. Nu trebue să se tragă concluzia că afacerea indemnizaţiilor ar fi o majoritate monarhistă. Partizanii declaraţi ai monarhiei sunt cu mult mai puţini decât partizanii activi ai republicei care cuprinde aproape totalitatea populaţiei muncitoreşti. Intre acest două părţi există şi 8 sau 10 milioane de alegători alipiţi republicei şi formei existente, dar ale căror sentimente asupra ambelor forme de guvernare, monarhistă sau republicană — sunt încă nelămurite. Atitudinea celorlalte partide Dar în această chestiune intervine şi biserica. Ea nu poate admite ca republica să încalce drepturi ce datează de secole şi cari într’o anumită măsură pot atinge şi bunurile pe cari ea le stăpâneşte. Şi democraţii de pe altă parte se tem de curentul ce atinge dreptul de propietate, foarte redus în Germania din cauza consecinţelor inflaţiei, ca şi prin legislaţia fiscală, care a impus un impozit de 47 la sută din valoarea chiriilor. Ei se tem de precedent în cazul când proectele de socializare ar reveni pe tapet. Socialiştii cari au dat ideia supunerei unui plebiscit a chestiunei indemnizaţiilor, au două ţinute. In primul rând au voit să obţină asociarea comuniştilor la o procedură democratică, în opunere cu doctrina np. lor revoluţionară. Pe de altă parte şi-au păstrat prin plebiscit şi prin campanie republicană, un mijloc de acţiune asupra guvernului, dirijat de bărbaţi cu educaţie monarhică şi cari nu se simt bine prin atacurile ce se aduc vechiului regim. Ambele aceste ţinute au fost atinse; comuniştii s’au apropiat de ideia socialistă, deşi e mai mult ca sigur — obsearvă corespondentul francez — că foloasele vor fi tot ale comuniştilor, din această apropiere. Guvernul însă mereu atacat de o n urma războiului puternică opoziţie a dreptei, face oferte indirecte de colaborare socialiştilor, pentru „trecerea proectului de lege". Proiectul guvernului Dar acel proect prevede aproape restituirea în capital sau rente perpetue prinţilor, a valorilor trecute statului. Dar prin rentele mari ce vor primi, acei prinţi îşi vor putea relua locul lor preponderat în societate, spiritul monarhic va fi din nou agitat şi se dă lupta pentru ca diferite clauze din lege să pună o stavilă acestor supoziţii. E drept că guvernul în dorinţa de a ţine în aparenţă balanţa egală a introdus în proectul său principii ce dau satisfacţie partidului stângei. Dar din toate frământările politice pentru aranjarea acestei chestiuni, autoritatea guvernului este cea care suferă Sforţările făcute de d. Luther pentru a obţine majoritatea necesară proectului său de lege, au dovedit acest lucru. Textul prea mult discutat de stânga ca şi de dreapta arată că nu e sigur de reuşită şi că o majoritate neprevăzută poate să-l răpună. Concesiile pe care le face astăzi guvernul german nu sunt menite să-i întărească situaţia şi nici să realizeze politica stabilită la Locarno. ------------------------------------- • Problema parlamentarismului In Franţa O deriziune a comitetului radical şi radical socialist Comitetul radical şi radical socialist de sub preşedinţia d-lui Harriot, a votat ordinea de zi prin care denunţă campania împotriva regimului parlamentar. Partidul este dispus la orice conciliere, compatibilă cu principiile sale, se opune insă oricărei Încălcări anti-constituţionale, in ce priveşte drepturile Camerei. (Rador). D-l HERRIOT ZI CU ZI In Franţa d. Leon Daudet a fost condamnat pentru că a insultat un şofeur. La noi, rămân nepedepsiţi cei cari calomniază o ţară întreagă. Plagiat politic, întrebat asupra programului său de guvernământ, partidul naţional răspunde prin „România“ că el se rezumă în două cuvinte: „cinste şi legalitate“. Asta-i curat plăgiarea faimosului program averescan minus „munca" ! * In sfârşit marele ziar condus de omul al cărui nume nu poate fi scris într’un ziar moral, se pronunţă astfel: „Fără desfiinţarea totală a regimului liberal nu există garanţii de libertate“. Traducând această părere pe intesul tuturor avem: Atât timp cât există partidul liberal comunismul şi anarhismul nu se pot introduce în țară. El stă de strajă. Acesta e un adevăr. Lauda de sine... Cine urmăreşte presa zilnică a grupărilor de opoziţie, nu poate să nu observe un lucru semnificativ. Fiecare din cele patru partide are cea mai bună opinie despre el însuşi şi despre popularitatea lui. Astfel, deunăzi, şeful partidului naţional ardelenesc a declarat că după părerea sa partidul pe care o conduce e foarte puternic. Negreşit, d-l Maniu, — căci de d-sa este vorba, — nu dispreţueşte deloc colaborarea cu partidul ţărănesc, ba chiar o doreşte, dar adaugă că ea nu este absolut necesară şi că, deci, partidul naţional poate face faţă şi singur sitaapunei. Partidul ţărănesc, pe de altă parte, prin glasul conducătorului său real, spune pur şi simplu că e un organism politic capabil să asigure conducerea treburilor publice, fără, bineînţeles să despreţuiască sau să respingă colaborarea pe care i-ar oferi-o un al partid politic. Bineînţeles, partidul averescan are exact aceleaşi pretenţiuni. De cât, mai este şi opinia publică, factor de apreciere şi de judecată. Pe cine vor să înşele domnii aceştia cari susţin că au organizaţii politice capabile de a face faţă răspunderii guvernărei ? De patru ani de zile toate partidele de opoziţie n-au făcut decât agitaţie stearpă sau „pertractări,“ nu au reuşit să facă nici măcar sforţarea de a-şi redacta un program de guvernământ Fiecare din grupările de opoziţie se laudă şi se declară capabilă de a realiza o operă utilă de guvernare. Dar nici una din cele nu a dat până acuma nici cea mai mică dovadă în această privinţă. Cât despre o înţelegere durabilă intre ele, ea este imposibilă căci discordia, ambiţiile şi interesele protivnice de grupare sunt precumpănitoare... UXSR» Luni, 22 Fevruarie.— Tomescu, faimosul Tomescu, banditul care a terorizat populaţiuea câtorva judeţ® a fost ori împuşcat de poterele jandarmereşti. Dar să nu care cumva să credeţi că meritul capturării este al jandarmilor ! Nu, Doamne fereşte ! « Dimineaţa» şi «Adevărul» arată clar că banditul a fost trădat. După «Adevărul» şi celelalte anumite ziare jandarmii nu au deci merite nici când pun mâna pe tâlhari oferindu-şi trupurile ca ţintă carabinei ucigătoare. Inutilitatea imstitutiunei jandarmeriei, după anumiita presă, nul mai are deci nevoie de demonstrare. De acelaş lucru sunt perfect convinşi şi bolşevicii. Un caz de longevitate Marţi, 23 Fevruarie. — A murit, într’o comună din Basarabia, un bătrân de 133 de ani. Născut în anul 1793, bătrânul răposat în anul 1926 a putut vedea etapele de dezvoltare şi consolidare ale ţării româneşti, urmându-le de aproape şi apreciind munca desfăşurată de partidele politice astăzi opozante, cărora le revin® gloria de a fi făurit regatul, independenţa şi întregirea neamului. Bătrânul a închis ochii amărât că partidul liberal, care nu are niciun merit, nu lasă conducerea ţării pe mâinile vechilor şi puternicelor partide, ca să dea tării... ceeace i-au dat şi în trecut. In lături de la răspunderi Miercuri, 24 Fevruarie, — Când este vorba să judece pe alţii, procurorul umanităţii este foarte guraliv şi plin de curaj; când însă marele pontif al caraghioslâcului se găseşte în situaţiunea de a fi el judecat, se dă în lături, aruncând vina pe alţii. Printr’o scrisoare publicată într’un ziar de seară, eroul agresiunei dela primărie, se strădueşte să arate ca n’are nici pic de vina şi că nu a fost nici o concertare între el şi d. Madgearu că, deci nu este amestecat în rebeliunea din ajunul alegerilor. Este cu adevărat adorabil, omul care în întruniri publice vorbeşte de danţuri scoase şi de ochi găuriţi, pentru ca atunci când vrea sa-şi aplice, doctrina să se dea în lături spre a face loc altora la... răspunderi. Iar Tatar-Bunarul Joi, 25 Fevruarie. — Cu prilejul unor manifestaţiuni care au avut loc, la Moscova şi Odesa, împotriva României, câţiva oratori de ocazie printre cari şi un Ivancenko, refugiat de la Tatar-Bunar după încercarea de rebeliune de acolo, a mărturisit — şi d-rul Rakovsky a confirmat — că toţi cei condamnaţi în procesul acela au fost agenţi ai Sovietelor şi au avut însărcinarea să provoace revoluţiunea în România. Tovarăşul Ivancenko a desmintit deci şi pe acuzaţi, cari căutau să înfăţişeze acţiunea lor ca o reacţiune a populaţiunei basarabene, şi pe bolşevicii ruşi care trâmbiţau acelaş lucru, şi pe d. Costaforu care i-a apărat cu căldură ca din partea Ligei Drepturilor Omului, şi pe d. Torres şi pe reprezentanţii anumitei prese ce s’au arătat atâ de miloşi faţă de victimele... «oligarhiei române». Triumf promiţător Vineri, 26 Februarie. — D. N. Iorga, a putut urmări dela 3000 de kilometri depărtare, eoheziunea şi valoarea morală a frontului unic înjghebat în vederea alegerilor comunale. D-sa a putut vedea cum în scurtul interval dintre alegeri şi harofagii, tovarăşii de luptă s’au înfundat reciproc, gratuîându-se prin presă cu tot soiul de insulte cum s’au prezentat apoi strâns uniţi la balotagii pentru ca să-i revedem iarăşi duşmani. In schimb, frontul unic a putut câştiga din 9000 de comune, aproape 600 şi din vreo 150 de oraşe vreo 40. Este un triumf care acopere micile fricţiuni dintre partidele opozante şi umple de mari speranţe sufletul apostolului neamului. Vaca sovietică Sâmbătă, 27 Febr. — La o consfătuire a funcţionarilor de la cooperativele pentru desfacerea laptelui din Moscova, Trotzki vorbind despre rolul cooperaţiei economice a sovietelor în politica economică internaţională a declarat, între altele: „Cu cât mai mare va fi vaca sovietică cu atât mai mult ea va da lapte şi cu atât mai bun va fi untul nostru, cu atât mai mic va fi chiar pericolul ca această vacă să fie sfâşiată de hidra capitalistă, etc., etc.“ (ag. Oeps). Nu încape nici o îndoială că vaca cea mai producătoarede unt este.... Rusia sovietică, fiindcă sub regimul actual de... libertate şi democraţie ce domneşte acolo, s’a scos şi se scoate tot untul din bieţii cetăţeni rămaşi în ieslele moscovite. Int Bilanţuri effemere ptămânal Unde»! meritul jandarmeriei 7— A murit un bătrân dB_133_anL—In lături dela răspundere!—iar Tatar- Bunarul.— Triumf promiţător.— Vaca sovietică Luni 1 Martie 1926 ECOURI Camera reprezentanţilor din Washington a aprobat legea prin care impozitele pe anul 1927 au fost reduse cu 378 milioane dolari. Matin anunţă din sursă engleză că autorităţile iugoslave ar fi arestat pe generalul grec Plastiras, care se afla refugiat la Vara, in Dalmatia, arestarea s’ar fi făcut după cererea guvernului din Atena. Ziarele din Amsterdam anunţă că un automobil în care se afla soţia ex-kaiserului s’a ciocnit lângă Doom cu un tramvai. Automobilul a fost sfărâmat, dar pasagerii au scăpat neatinşi. In parlamentul american mai mulţi deputaţi au cerut libera vânzare a berei. Se crede în cercurile politice că prohibirea berei va fi desfiinţată. Rezultatul definitiv al alegerilor comunale rurale din Bulgaria este că listele Guvernului au obţinut în total 423.000 voturi împotriva 217.000 voturi obţinute d, către partidele opoziţiunei. 80 la sută din mandate au fost astfel dobândite de candidaţii guvernamentali. -Hs/, ----------------5-...-------------- -XXX 888888818888888888888888 Continuare m pas. 2-a CETATEA de BALTA de I. SIMIONESCU Profesor universitar Cea mai impresionantă lecţie de patriotism ce mi-a fost dat să mă ssuduie vreodată, mi-a ţinut o Moş Onuţ Lunca din Cetatea-de- Baltă, de pe malul Târnavei-Mici. Simplicitatea vorbelor ieşite din inimă, locul unde au fost pronunţate în amintirea vechilor fapte istorice ce evoca, cadrul larg al naturii în plin belşug, dădea oratorului în cămeşă şi iţari o înfăţişare legendară şi o putere de înduioşare epică. Apucasem de la Diciosănmarţin spre apus, ca să ajung la vestita Cetate-de-Baltă, de sub stăpânirea de demult a lui Ștefan-cel-Mare, unde a avut drept pârcălab o bucată de vreme pe Bernardinus „castellanus castri noștri de Kikwilkor", cum scrie „Stephanus. Dei gratia viar worin et heres terre Moldaviensis“ din Hârlău, la 20 Mai 1498 — in die Rogacionum — pără Bernardinus de Pelheim, p£epositul capitolului din timișoara. Târnava molatecă, părea adormită, cu apa-i mereu tulbure. Bivoli moțăiau în plăcerea băii de amiază, iar pe mal roiu de femei dădeau zor să puie cânepa’n baltă. E zona amestecului etnic, satele fiind care curat româneşti, care cu procent mare de unguri, iar românii în mic număr abea după grâu îi mai cunoşti Satele se ţin lanţ de o parte şi alta a apei. Ici e Dâmbău, în umbra fundului de vale, peste drum e Adămuş. Mai încolo vine Şomfalău, cu casele acoperite cu paie, parcă ar fi din Câmpie, iar dincolo de vale e Craifalău. La o cotitură, pe malul mai înălţat al Târnavei, de odată, dintr’un pâlc de salcâmi, se iveşte acoperişul roş şi turlele de la castelul stăpânitorului ţinutului. E isolarea turaşă dar şi fricoasă. Biiserică proprie s’a clădit, pentru a nu veni în atingere cu norodul, bun numai să-i lucreze întinsele domenii din lunca netedă şi largă, unde sunt atenansele, grajduri şi hambare bine zidite, ele însăşi ca o cetățuie. Am ajuns la Cetatea-de-Baltă, pe carie n’ai bănuit’o după numele de pe hartă Küküllövar sau Kockelburg. Cetatea de pe Tâmave, devenită în documentele lui Ştefan Kikwilkar. Satul e un nod important de drumuri. Vechimea-i istorică i-a dat oarecare importanţă. De aceia are o piaţă largă, unde se adună oamenii din jur în zilele de iarmaroc. Pe partea mai nălţată să înşiră cele trei biserici, din care două sunt ale românilor, veşnicul semn de desbinare. Mă uitam în toate părţile ; venisem doar după Cetatea lui Ştefan şi nu zăriam decât sfidătorul castel al baronului. De nicăeri nu se râdică nici un colţ de zid dărâmat. In sfârşit întrebările în dreapta şi în stânga, mă pun pe drumul cel bun-Lăs satul în urmă; din el nu se mai zăreşte decât turnurile bisericilor şi roşul castelului. Apucând pe malul jos al apei molatice, pe drumul de la capătul ogoarelor ţinut pentru căratul bucatelor, ajung la o fâneaţă.. Aici a fost Cetatea, îmi spune călăuza. Târnava se revărsa : de jur împrejur era numai baltă. Dar ruinile ? Pășim pe hatul dintre ogoare și ne apar acoperite de îmbrăcămintea ierbii cosite, asemenea unui mormânt de erou, uitat de oameni. Cele 5 veacuri s’au săvârşit isprava. Din ce a fost, n’a rămas de cât câteva valur de pământ pe o suprafaţă restrânsă, purtând urma scormoniturilor după comori sau după pietre. Dacă fărâmăturile de cărămizi şi chiar cioburi de vase de lut, nu s’ar arăta câte un colţ printre iarba cosită, ai fi crezut că locul cetăţei e aşezat aice doar de legenda păstrată în popor, ca şi Movila lui Burcel. Din stăpânirea de odinioară a Domnilor Moldovei în inima Ardealului, numai mormântul a rămas, ascunzând poate la adâncime semne mai vii a vremurilor depărtate. Până azi desigur nimeni nu ar fi avut interes ca movila de pământ să aibă glas. Era lăsată pe sama vremii, să o facă una cu pământul. Acum însă ar putea fi însemnată măcar cu o cruce mai înălţată, semnul folosit de Ştefan pentru biruinţele împotriva duşmanilor. Că suntem în urma unei biruinţe, ne-a adus aminte Moş Onuţă- Se arătă dintre popuşoaie, ca o vedenie a timpului evocat de movila din faţă. Era ca un plăeş, de a lui Ştefan, ieşit din pământ. De statură mijlocie, îndesat, nici nu se cunoştea că duce povara celor 74 de ani. Purta coasa pe umăr ca o nneluşă. Şi îmbrăcămintea îmi amintea de moldoveanul dinspre cetăţile lui Ştefan- Cămeşa lungă cu mâniei largi, era strânsă la mijloc cu chimir de piele lat. Moş Onuţă avea plete, şi părul retezat la frunte, iar pe cap nu purta ceaonaşul obişnuit în Ardeal, ci o pălărie de pâslă cu margenele largi, ca şi ţăranii din Botoşani. Două generaţii îl întovărăşea. După el păşea mai tapăn fiul său, gospodar în puterea vieţii, fost cătană în vremea războiului şi umblat prin Italia. Iar la urmă mai sfios, se ţinea un băeţel de şcoală. Deodată credeam că vin gata a ceartă. Le călcasăm fâieţea cosită. După întrebările de introducere faţa bătrânului se lumină. Ochii îi sclipeau iar vorbele îi curgeau răspicat, bogate ca un isvor de munte. Se schimbase ca prin farmec. Era glasul înţelept al poporului descătuşat. Viaţa lui fu mai mult în iobăgie. Acum răsufla viios, din plin, aerul înviorător al libertăţii. Era în măsură să-i deie preţ Suit pe dâmbul ce însemna locul Cetăţii de odinioară, îşi întinsă mâna-i ciolănoasă şi ne arătă viile care străluceau ca o zale de aramă ruginită, pe coasta malului din jos de castel. „Asolo ne-a ars biciul stăpânului, când lucram cu sila la vie. Tot de prin prejur, era a lui şi trebuia să stăm cu căciula ’n mână, până ce se învrednicea să ne taie şi nouă câte o sfoară. Şi acum e al nostru pământul, măi Toadere, înţelegi, e al nostru !“. Aşa de răspicat şi apăsat vorbea şi aşa intonare, conştientă, punea pe cuvântul „înţelegi, măi Toadere”, încât fui zguduit. Era trâmbiţa ce anunţa viaţa cea nouă, care despica văzduhul, ca surlele ce anunţă sfârşitul sbuciumului sufletesc dintr’o simfonie de Beethoven. Cuvântul România Mare, pronunţat de chipul plăeşului, înălţat pe ruina Cetăţii odată în stăpânirea Domnului Moldovei, nu avu scăderea unui cuvânt prins din întâmplare şi repetat cu umflarea glasului, cum ar fi făcut un orator de pe tribuna parlamentului. Vedeai că e simţit. Prindeai, după gesturi şi mai ales după săgeata ochilor umbriţi de sprâncene stufoase, că e conştiinţa uriaşii prefaceri pătrunsă mai adânc în el, care-i simte reacţiunea mai în terme, ca după o viaţă îndelungă de oprimare şi înjosire-Se întoarse cu faţa spre locul unde se înălţau bisericele, îşi făcu cruce şi să fugă lui Dumnezeu să-l mai ţină în viaţă „ca să aibă parte mai multă vreme de zilele acestea“. Prin el vorbea trecutul, dar mai ales viitorul depărtat, istoricul timpurilor noastre, care nu va putea prinde din vâltoarea în care trăim noi, decât măreţia şi importanţa prefacerilor. Presentul era reprezentat prin Toader, care asculta, împetrit ca o stâncă, răzâmat de lama coasei ce sclipea la bătaia soarelui înaltat. El a cunoscut durerea războiului, nevoile tranşei ia sfredelitor dor de casă, întors din lupte a luat parte la zilele de revoluţie scurtă, când s’au spart antalelele din pivniţele de sus, de s’au scăldat în vin, când ura răscolită împotriva proprietarului a apropiatunguri şi români, de-a valma, scoţând ochii castelanilor de demult, a căror chipuri împodobiau salonul numai oglinzi. Răsvrătirea înăbuşită de atâta amar de vreme, a isbucnit în fapte fără rost. In sufletul lui Toader prinsese a încolţi propaganda de înfrăţire între oameni.— scutul de apărare a celor care stăpâni până ori, căutau o scăpare în întorsătura vremii. Incercui să apuie acest gând. Dar glasul bătrânului deveni tunător. Cu potop de vorbe, făcu apoteoza naţionalismului, atât de plastic, întinzându-şi mâna când spre Castel, când spre vii, când spre ogoarele din jur, încât nici înflăcăratele cuvinte ale lui Kogălniceanu de la Academia Mihăileană, nu cred să fi stârnit fiorii emoţiunii mai său-