Biserica şi Şcoala, 1930 (Anul 54, nr. 5-52)
1930-02-02 / nr. 5
Pag. 2 BISERICA ŞI ŞCOALA No. 5 străduinţele rodnice ale P. S. Voastre. Vă încunjurăm cu multă dragoste şi iubire, rugăm pe bunul D-zeu să vă ajute să îndepliniţi întocmai programul vast ce Vi -aţi fixat să-l realizaţi. După aceasta P. S. Sa într-o cuvântare scurtă a mulţumit părintelui Dr. Botiş şi celor prezenţi pentru urările de bine. O redăm în rezumat: Prea Cucernice Părinte Rector, Prea Cucernici Părinţi, Domnilor, Adânc emoţionat de cuvintele ce mi s’au adresat, ţin să Vă mulţumesc pentru toate cele cuprinse în ele. Atunci, când am fost pătruns de lumina celor promise, am fost pătruns şi de schinteia dumnezeească. Am fost pătruns de credinţa că nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Sunt convins că această credinţă mă va ajuta să cârmuesc aceasta de D zeu binecuvântată eparhie pe calea mântuirii, spre binele ei şi al Patriei. In această zi rog pe bunul Dzeu şi pe Dvoastră să mă ajutaţi ca să pot îndeplini apostolatul faptelor. Cei trei erarhi, a căror zi o sărbătorim azi, au fost cei mai străluciţi luceferi în drumul greu al apostolatului faptelor şi aceştia îmi vor da pildă vie în calea ce mi-am propus să urmez. Eu numai cu ajutorul lui Dzeu şi al Dvoastre voi putea îndeplini acest apostolat şi doresc să-l întrupez nu numai cu vorba ci şi cu fapte. Spiritul vremii de azi reclamă fapte şi noi trebue să ne organizăm pe planul acestui spirit. Gândesc să întruchipez o organizaţie solidă de instituţii creştineşti, unde nu numai sufletul dar şi trupurile celor suferinzi să afle alinare. Aceste intituţii însă nu se pot realiza decât numai prin organizare temeinică. Organizarea oricărei acţiuni a fost şi va rămâne chezăşia realizării ei şi făgăduesc de azi înainte să lupt şi prin aceste mijloace spre a realiza binele ce-l urmăreşte Biserica noastră. Mulţumindu-Vă pentru atenţia ce Mi-aţi arătat cu această ocazie, implor binecuvântarea Tatălui ceresc asupra Dvoastră. După această cuvântare s’a servit celor prezenţi un bufet gustos în saloanele reşedinţei. (Continuare.) N. de fichim. P. Moruşca Pocăinţa. Cu cât mai vie nu este conştiinţa păcatului, cu atât mai mare trebue să ne fie grija împăcării cu Dumnezeu, pintr’o adevărată pocăinţă. Pocăinţa e al doilea botez pentru renaşterea şi înoirea sufletului, pe cari le lucrează. O baie duhovnicească este, în care ne spălăm, ne curăţim de toată uriciunea păcatului, după cum prin sf. Taină a botezului ne spălăm de păcatul strămoşesc şi de tot păcatul. Nu ne arătăm între oameni cu faţa şi mâini nespălate, măcar odată în zi ne spălăm, pentru curăţenia trupului. Dar păcatul murdăreşte mult mai rău şi trup şi suflet. Cum putem sta în faţa lui Dumnezeu plini de urâciune, căci privirea Lui e mult mai pătrunzătoare, decât a oamenilor? Cum să nu ne ruşinăm mai mult de Domnul şi de faţa îngerilor lui? Iată acum la îndemână baia pocăinţă, spre curăţire. După fiinţa, scopul şi lucrarea sf. Taine, e minunată şi binefăcătoare; e mijlocul de refacere a vieţii sufleteşti, zdruncinată prin păcat. E luntrea de scăpare, în caz de naufragiu. Fără pocăinţă nu ajungi malul împărăţiei cereşti, te cufunzi, te îneci, în adâncul osândei de veci. Ca şi botezul, Taina sf. a pocăinjii a fost aşezată de Domnul însuşi. „Pocăiţi-vă... (Mt. 4, 18) a început Domnul a propovădui. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie“ (Mc. 1, 15 ) Pocăiţi-vă... continuă sf. Petru (Fapte 2, 38). Pe cei ce primeau propovăduirea Domnului şi arătau căinţă sinceră, Hristos îi ierta, (Lc. 7, 48; Mc. 2, 5.) căci putere avea (v. 10). Şi ca să nu ne lipsească nici pe noi, cei de acum, şi pe cei din toate vremurile, a trecut această putere a iertării asupra Apostolilor şi prin ei asupra urmaşilor: episcopi şi preoţi: „Datu-mi-s’a toată puterea în cer şi pe pământ“ (Mt. 28. 18) Luaţi Duh sf, cărora veţi ierta păcatele se vor ierta lor“ (Io. 20. 22; M. 18. 18). Dar ca să poţi avea parte de iertare şi deslegare de păcate, prin mijlocirea preotului duhovnic, mai întâi, tu creştine, trebue să iei seama vieţii tale cu deamăruntul. Cea dintâi cerinţă a pocăinţii este examinarea conştiinţii, adică amintirea păcatelor, de la cea din urmă mărturisire, ori din toată viaţa, spre a le cunoaşte greutatea şi răutatea şi numărul. Nu ajunge să-ţi zici — şi la vreme tot aşa să spui înaintea duhovnicului — aceasta am săvârşit-o „adeseori“, ceea „câteodată“, ori să te amăgeşti cu de acestea: „n’am furat, n’am omorât, n’am dat foc, casa nimănui n’am stricat ..“ şi