Biserica şi Şcoala, 1930 (Anul 54, nr. 5-52)

1930-02-02 / nr. 5

No. 5 BISERICA ŞI SCALOA Pag. 3 să închei — dacă nu găseşti în viaţa ta grozăvii de acestea — „şi altceva nara făcut.“ Nu ce n’ai făcut te întreabă Dumnezeu, ci ce rău ai făcut, ce păcat ai săvârşit, de căte ori pe zi, pe săptămână, pe lună, în­­tr’un an. Trebue să-fi reaminteşti împrejurările între cari ai săvârşit un păcat, locul, persoanele cu cari ai stat în legătură, pricinile cari te-au îndemnat, creaturile pe cari le-ai asuprit; părtăşia la păcatul altuia, prin tăcere, prin sprijinire, ascunzindu-l, ori fiind împreună făptaş. Ce ai greşit cu gândul, cu vorba, nu numai cu fapta ? Ce ispită te cearcă mai des, ce patimă te stăpâneşte mai mult ? Aici trebue să dai lupta mai aprigă asupra răului; dacă ai doborât cetatea vrăşmaşului diavol, ai smuls rădăcina şi a altor răutăţi. Generalul-comandant se îndreaptă spre cetatea duşmanului, căci e cheia, punctul strategic, cu el cade în mâna lui ţinutul întreg. Ce ai întrelăsat de a împlini din datoriile către Dum­nezeu pentru cinstirea Lui, către Biserică, neascultând de poruncile ei şi lipsind dela sf. slujbe; ce n’ai îm­plinit din datoriile către mai mari, către semeni, către cei mai mici şi supuşi; de ai o diregătorie ce ai în­­trelăsat din datoriile slujbei tale? Ai şi către tine în­suţi datorii, către trup şi către suflet. Cum grijeşti de hrana, de haina şi de sănătatea trupului, aşa trebue să hrăneşti şi viaţa sufletului, prin rugăciune de toate zilele, dimineaţa şi seara, la mâncare şi după masă, la ple­carea la lucru şi după săvârşirea lui. Viaţa întreagă a omului trebue să fie o rugăciune, ca văzându-te drepţii să nu poată zice : iată omul, carele nu a pus pe Dum­nezeu ajutor lui şi. (Ps. 51. 5). Şi sufletul ţi-l îmbraci în haina de nuntă a virtuţilor, a credinţii, a nădejdii, a iubirii, a înţelepciunii, dreptăţii, cumpătării, înfrânării, a bărbăţiei, răbdării, stăruinţii, a smereniei, dărniciei, curăţiei, blândeţii, a sincerităţii, compătimirii, a binefa­cerii, a cinstirii bunului altuia, a dragostei chiar de duşmani ? Trebue să-ţi dai seama de ţi-ai făcut deplin cea din urmă mărturisire, de ai plinit canonul, de ai resti­tuit averea, bunul înstrăinat, de ai îndreptat cinstea vă­tămată ? Aşa, luându-ne seama, aflăm ce e strâmb în noi, ce e josnic şi necuviincios, ce e zgronţuros în firea şi colţuros în purtarea noastră. Cunoaşterea de noi înşine e cel mai de seamă lucru de viaţă. Cei vechi (Grecii) scriiau pe fruntarul templului zeilor păgâni: „Cunoaşte-te pe tine însuţi.“ Fără cunoaştere de sine nu este stăpânire de sine, nici putere de a te călăuzi. Conducătorul trenului tre­bue să-şi cunoască maşina şi linia ferată, ca să ştie unde să frâneze, la cotituri şi pe povârniş. Nu poate fi îndreptare, fără cunoaştere de sine, că nu ştii unde să pui pârghia, ca să ridici. Gospodarul cu minte îşi face mereu socoată, că altfel ajunge de râpă. Avocatul îşi face rânduială printre hârtii, din vreme în vreme, ca să ştie ce a împlinit şi ce i-a rămas. Fără exami­nare, medicul nu ştie unde să pună mâna, să taie rana. Ranele astupate, fără să fie vindecate, dar mai rău, sunt mai primejdioase. Veninul trebue scos afară, pu­trezirea curăţită, — altfel nu e vindecare. Fără examinarea de tine, nu e nici dragoste către aproapele. Toată vina o arunci tot asupra altora, pe tine nu te faci răspunzător niciodată. Și examinarea aceasta n’ar trebui să o faci nu­mai acum, ci cât mai des. In toate zilele. Seara, îna­inte de a te da odihnei, să-ţi treci pe dinaintea ochilor tot cursul zilei, cu făptuirile şi întrelăsurile tale. Ce a fost bine şi ce rău s’a petrecut, ce e de reţinut şi ce de încunjurat, de oprit şi de căit. Are cine să-ţi spună, glasul conştiinţii, glasul lui Dumnezeu din adâncul ini­mii tale. „De ce te-ai întristat şi pentru ce s’a mâhnit faţa ta? (Fac. 4, 6) a mustrat glasul Domnului pe Cain. Nu-i chin m mai mare decât glasul acesta lăuntric, care îţi împută şi te acuză. Nu-i şarpe mai veninos, cuţit mai tăios, dinţi mai scrâşnitori decât glasul acesta, care tace iadul omului pe pământ. Vinovatul are ve­­cinică furtună în inimă, fuge fără să-l urmărească ci­neva. (Fac. 4. 14.) Dacă prin examinarea conştiinţii ai văzut cu ochiu ager, în bătaia luminii ce se pogoară de sus, toată mulţimea păcatelor şi răutatea vieţii tale, cum se vede pravul din casă în raza de soare, ce vine pe fereastră, trebue să-ţi trezeşti în suflet părere de rău, că­inţă adâncă. „Inima frântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi“. (Ps. 50, 18), „...nu vrea moartea păcăto­sului...“ Fiul perdut prin căinţă a recâştigat milostivirea Tatălui. Pe măsura recunoaşterii vinovăţiei şi a păcatelor se trezeşte în chip firesc şi căinţa, de aceea nu-i ne­voie de multă stăruinţă. E o durere sufletească, ade­seori grea să te rupi cu inima de cele ce te-au în­străinat de Dumnezeu, dar fără căinţă şi părere de rău nu este mântuire. Şi nu ajunge să spui duhovnicului, în scaunul mărturisirii, că-ţi pare rău de păcate; vorba ta trebue să fie numai haina în care se îmbracă sâmţă­­mântul lăuntric. Alături de părerea de rău, trebue să prindă pu­tere hotărârea, propusul ferm, de a nu mai păcătui, lăpădarea de relele de dări, ca de Satana la botez, ruperea oricăror legături neiertate şi apro­pierea către Hristos zicându-ţi: Cine mă va despărţi de dragostea lui ? (Rom. 8, 35.) Şi având încredere, că toate le poţi. (Filip 4, 13). Numai înarmat cu adâncă părere de rău pentru păcatele recunoscute şi cu nestrămutată hotărâre de a nu mai păcătui, se cade să păşeşti spre scaunul mărturisirii, în faţa duhovnicului. Mărturisirea păcatelor de bună seamă, e o mare jertfă de umilire şi dispreţuire de tine însuţi. Să vii însuţi, să spui pe faţă şi deschis tot ce ai as­cuns până acum cu grije dinaintea oamenilor. Dar alt­fel nu se poate. „Cel ce acopere necurăţia sa... (Pilde 28, 13).

Next