Biserica şi Şcoala, 1939 (Anul 63, nr. 6-52)

1939-02-05 / nr. 6

Nr. 6 , 5 Februarie 1939 BISERICA ŞI ŞCOALA Pag. 43 şi va fi cunoscut; va fi arătat lui însuşi şi tuturor creaturilor. Cum va fi aceasta ? Cuvintele tainice: „mene“, „♦ékel“, „peres“, adecă „număraţi“, „cântăriţi“, „des­părţiţi“, arata felul în care se va face ultimul nostru­­ idel- Cât trăim, nu cunoaştem numărul păcatelor noa­stre. „Număraţi!“ va zice atunci Judecătorul nostru ; şi toate vor fi arătate. Adesea apoi, ne micşorăm greutatea păcatelor. „Cântăriţi!“ va grăi Judecătorul şi vom cunoaşte a­­d­vurata lor greutate. Amestecam adesea păcatele cu virtuţile apa­rente. »Desluşiţi­“ va porunci Judecătorul şi ne vom privi pacatele în ele înşile, date pe faţă, despuiate de aparenta lor virtute. Mişcător de tot, nu o descrie această icoană a judecăţii, sfântul B­sericii răsăritene, Dimitrie Rostovsky, în a sa Cuvântare la Dumineca lăsatului de carne. „Tu corp afurisit şi ticălos“ va zice atunci sufletul, „m’ai săturat cu păcatele desfrâului şi m’ai târât în aceste grele fărădelegi“. Iar corpul va răspunde su­fletului : „Afurisit eşti tu, ticălosul meu suflet, pentru că m’ai povăţuit râu şi nu m’ai oprit dela faptele rele; tu ai învoit şi ai înlesnit orice păcat şi noi împreună am supărat pe Dumnezeu“. Şi sufletul va zice iarăşi: „Afurisit eşti tu, corp ticălos, pentru că în fiecare zi ai be­ut şi ai mâncat peste măsură şi mă târăşti în adâncul iadului“. Iar trupul va răspunde: „Afurisit eşti tu, ticălosul meu suflet; ai mâncat cu mine din unul şi acelaş blid şi nu te-ai ferit nici tu şi nici pe mine nu m’ai învâjat aceasta“. Şi va mai grăi sufletul: „Vai ţie, ticălosul meu corp, pentru că ai supărat pe aproapele, ai furat, ai răpit luxul strein şi ai ucis“, trupul însă, va zice împotriva acestora: „Vai mie, ti­călosul meu suflet, pentru că în toate mi-ai ajutat a f­ace“. Ce trebuie să facem dar? Dacă Dumnezeu va despărţi la judecată „oile“ de „capre“, să ne despăr­­ţ­m, să ne alegem locul de pe acum. Caprele, ie ştiţi, au un mers semeţ, sunt mai îndrăsneţe, gata de împuns; se depărtează de turmă fără teamă de urcuşuri şi prăpăstii, fără să le pese de strigarea păstorului. Oile, după cum o spune şi Ezech­­ (XXXIV, 17-26), mănâncă iarbă călcată şi beau apă turburata de picioare ; se lasă izbite de umărul, şoldul şi coarnele altora­ Aşadar , supus şi folositor, de mişcată de ceeace s’a spus, că: preoteasa este Eroul necunoscut al Bisericii. Mă gândesc mult asupra felului cum am putea fi noi preotesele mai folositoare Bisericii. Simt că vre­murile de astăzi cer dela noi ceva mai mult ca în trecut. Dar, mărturisesc, nu am ajuns încă să am o propunere bine definită. Am cetit că preotesele din Bucureşti s’au cons­tituit într’o Asociaţie, care susţine un Cămin pentru studente, şi activează, îndeosebi în pragul sărbători­lor, la ajutorarea săracilor. Dar cum ne-am putea constitui şi noi, preotesele din eparhie, într’o astfel de Asociaţie, când noi suntem atât de împrăştiate, încât nici nu ne cunoaştem între­olaltă? Eu ştiu că avem preotese cu bacalaureat, ba şi cu studii univer­sitare, care ar putea foarte bine ocupa locuri de con­ducere într’o astfel de Asociaţie. Am cetit de atâtea­­ori în foaia aceasta articole scrise cu mult suflet de o soţie de protopop, care ne încălzea inimile pentru cultul Maicii Domnului. Nu ne lipsesc deci puterile de acţiune. Cine ne va şti organiza şi îndruma spre mi­sionarismul nostru, acela va aduce un mare folos Bisericii. Eu sunt o preoteasă bătrână, care am crescut 7 copii, dintre cari 3 slujesc lui Hristos, ca preoţi. In viaţa mea nu m’am îndeletnicit mult cu scrisul. Mi-a plăcut mai mult să cetesc. Mâna mea, prea obosită de purtatul acului, al suveicei, al greblei, ba şi a altor unelte de lucru, nu mai este în stare să aştearnă gân­­duri pe hârtie. Nici nu scriu aceste rânduri ca să spun lumii că mai trăesc şi eu, ci pentru a răspunde cea dintâi la chemarea ce ni s’a făcut nouă preoteselor. Lipsită de şcoală mai înaltă, neştiutoare la scris, doar singure pletele mele cărunte îmi scuză îndrăzneala de a mă face cel dintâiu ecou. Voiu ceti tot ce se va scrie în „colţul preote­sei“. Nu ştiu dacă voiu mai avea îndrăzneala de acum, de a mă amesteca şi eu în discuţie. Aşi cere însă două lucruri. Intâiu: Să fim lămurite cu amănuntul despre tot ce ni se cere nouă preoteselor în legătură cu apos­tolatul laic. Al doilea: Să ni se scrie, dacă e cu putinţă de acelaşi Preot bătrân, cele pentru noi, nu în formă de articole ştiinţifice, pe care mintea noastră le înţelege mai cu greu, ci în forma de simple scrisori, aşa cum ne scriem noi întreolaltă. Dumnezeu să fie cu noi! Preoteasa Veturia Colţul Preotesei Primul ecou Am cetit şi recelit „coiful preotesei“ cu articolul Preotului bătrân. Suntem recunoscătoare noi, preote­­sele, pentru cinstea ce ni se dă în organul oficial. Eu sunt convinsă că din ochii multor preotese bătrâne, ca mine, au picurat lacrămi curate peste pagina foaei, care ne reamintea atât de frumos chemarea noastră. Intr’o clipă a trecut pe dinaintea ochilor noştri sufle­teşti întreaga icoană a vieţii de preoteasă. Ne-am re­văzut chipul tineresc, plin de iluzii, ca într’o oglindă, iar eu îmi privesc astăzi capul cărunt încărcat de a­­tâtea experienţe ale vieţii. Clasul Preotului bătrân n’a răsunat în pustiu. Ne vom înşirui şi noi preotesele, tinere şi bătrâne la fel, în rândul apostolatului laic al Bisericii. Am rămas atât Pacea confesională... cu armat De Pr. P. Boldor, Ohaba-Timiş. Cel ce scrie aceste rânduri nu poate fi bănuit de patimă sau ură împotriva „fraţilor din cealaltă strană". Venind acum trei ani în această parohie, de la început mi-am făcut cunoscut gândul că, între cele două confesiuni, ortodoxă şi gr. cat., trebue să se producă o destindere, o nivelare a asperităţilor, cari se făceau prea mult simţite pe atunci. Socotiam că, pentru bunul mers al lucrurilor din această comu­nă şi pentru progresul ei pe toate tărâmurile, e ne­cesar ca toţi fiii ei, fără deosebire, să-şi dea mâna şi umăr la umăr şi în deplină armonie, să purcedem la

Next