Biserica şi Şcoala, 1940 (Anul 64, nr. 1-53)
1940-01-01 / nr. 1
Nr. 1 , 1 Ianuarie 1940 BISERICA Şl ŞCOALA P.R. 3 Prilejuri In predica de pe munte învăţătura practică amintită în locul cel dintâiu de către Mântuitorul este cea despre milostenie. El o numeşte „faptele dreptăţii voastre“ (Mat. 6 v. 1—4) fiindcă ea este măsura vieţii creştine. Enoriaşii trebue îndemnaţi să practice virtutea milosteniei, arătând prin fapte credinţa lor. (Iac. 2 v, 18). Pentru preot însă prilejurile de a face milostenie sunt tot atâtea examene de duhovnicie, pe care le-am numit „prilejuri pastorale“ fiindcă în ele se dă pe faţă iscusinţa păstorului sufletesc de a şti îndruma credinţa spre fapte. Nici manualul de morală, nici cel de pastorală, nu ne pot înşira toate prilejurile când credinţa creştină se cere exteriorizată în fapte de îndurare. Nici măcar ordinele de sus nu pot să cuprindă precis toate amănuntele de executivă pentru un caz de milostenie. Dumnezeu ni le trimite pe neanunţate şi noi, păstorii sufleteşti trebue să avem trezvia sufletească de a le recunoaşte. Nu degeaba ni se spune în sf. scriptură „Priveghiaţi... căci nu ştiţi ceasul...“ De mult nu ni s’a dat un complex de prilejuri, atât de variat, pentru îndrumarea milosteniei, ca tocmai în lunile din urmă. In fiecare sat se află: oameni cu pământul nearat şi neînsemânţat, familii de concentraţi la oaste, fără existenţa asigurată, — deci prilejuri excepţionale — la care se adauge cortegiul obişnuit, de suferinţă , sărăcie, boală, bătrâneţă, năpastă, şi altele. Mila şi iubirea deaproapelui de mult n’a fost pusă la încercare ca în zilele acestea când Hristos cel suferind trece pe lângă fiecare din noi în felurite înfăţişări. Milă, în sens evanghelic, este sinonimă cu iubirea. Mila care nu se întrupează în faptă, ci rămâne în sfera teoriei, se evaporează. Cea adevărată se cere totdeauna întrupată într’o faptă văzută. Ea strigă oarecum dinlăuntrul inimii: „Lasă-mă să ies şi să mă aşez lângă patul suferinţă, altcum mă sting şi mor“. Creştinismul nu propovădueşte teoria milei ci practica ei. Câţi creştini nu doresc din inimă curată a se îmbogăţi cu „comori cereşti“ care sunt faptele cele bune (Mat. 6 v. 20), dar nu sunt instruiţi. Când, cum şi cât să dea în cazuri de milostenie ? Fiecare e lăsat la pastorale bunul său simţ, ori, şi acesta se cere educat. Duhovnicul treaz pândeşte prilejurile trimise de Dumnezeu, spre a fi în momentul potrivit: iniţiator, îndrumător şi chiar inovator sau corector al faptelor de milostenie. El vede în fiecare prilej o problemă pastorală de rezolvat. Să luăm o pildă: ajutorarea familiilor celor concentraţi. Ii ştie preotul pre toţi cei din parohia sa? Pastoraţia lui individuală ajuns-a măcar cu ştirbirea binevoitoare până la casa fiecăruia ? A lăsat acolo măcar o vorbă bună sau o rază de mângăere ? Sau, preotul vrednic a trecut chiar la faptă, mobilizând conştiinţa vecinilor sau a satului întreg pentru cei ce închipue pre Hristos cel suferind? N’a trâmbiţat în lume felul şi mărimea milosteniei, pentru a nu primi plată dela oameni ci dela Tatăl „cel ce vede întru ascuns“ ? Bine a făcut. Vai însă acelui păstor de suflete care şi-a uitat de „unul dintre aceşti mai mici“. Unul ca acela n’a priveghiat, a scăpat prilejul de a face bine. El va răspunde în faţa Judecătorului (Mat. 20 v. 45), şi va avea soarta slugii pe care stăpânul l-a găsit dormind. „Mai fericit este a da decât a lua“. Milostenia sporeşte credinţa, făcându-o vie. Când faci milostenie ai cel mai bun prilej de a medita despre avere, precum şi despre tine care ai şi cel ce nu are. E cu neputinţă atunci să nu-ţi zici : Pentru ce n’aş putea fi şi eu în situaţia lui ? Numele meu nu este scris în mod neşters pe ceea ce am. Nu sunt eu oare numai un ispravnic trecător al averii? Nu sufere oare semenul meu şi din pricina acumulării a ceea ce eu am ? Hristos n’a vorbit despre cantitatea milosteniei ci despre calitatea ei. Indată ce înţelegem că „milă“ este sinonim cu „iubire“ vom cunoaşte că a „milui“ înseamnă a-ţi dărui iubirea celui lipsit, căci cel avizat la milă are lipsă înainte de toate de căldura inimii tale. Iubirea se dă, totdeauna, întreagă. Ea se dă, oarecum, spre a nu se mai lua înapoi. Aceasta este natura iubirii. Cel ce iubeşte cu măsură calculată, şi o drămueşte cu gramul în fiecare faptă bună, acela nu pune în ea niciodată ceva din sufletul său ci dă de ochii lumii, și din socoteală interesată. Adevăratul milui-