Biserica şi Şcoala, 1948 (Anul 72, nr. 1-26)
1948-01-04 / nr. 1
BISERICA I* ICOALA Nr. 1 , 4 Ianuarie 1948 Pag. 4 ghelului a fost în repetate rânduri întărită prin înseşi cuvintele Mântuitorului. Aşa, trimiţând pe apostoli la propoveduire, El le făgădueşte: „Iată eu cu voi sunt, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor1' .1) Faţă de ispitirile cu cari avem de luptat în aceste vremuri, ca buni creştini şi membri ai împărăţiei Fiului lui Dumnezeu Cel născut în iesle, această solire de praznic ne întăreşte credinţa, ne înaripează nedejdea de mântuire şi ne sporeşte iubirea faţă de Pruncul Iisus, Care prin naşterea Sa ni-a prilejuit-o. Ea ne reînviorează şi nutreşte mereu şi puterile în lupta cu cei ce, prin uneltirile lor, caută să zădărnicească stăpânirea lui Iisus în lume şi sapă la temelia împărăţiei Lui. Căci având noi convingerea veşniciei, sorocită pentru împărăţia din care facem parte, nimeni şi prin nimic nu ne va putea abate de la rosturile şi îndatoririle noastre înlăuntrul acestei sfinte şi sfinţitoare împărăţii a sufletelor noastre... Atacurile îndreptate de lumea de azi împotriva Bisericii sunt ca nişte pietre aruncate spre cer, cari cad asupra celor ce le aruncă. După cuvintele Scripturii : „ Cel ce strică Biserica lui Dumnezeu, strica-l-va pe acela Dumnezeu“?) împărăţia lui Hristos, Biserica noastră este de obârşie cerească şi, după fire, duhovnicească. Ea începe pe pământ şi se desăvârşeşte în ceruri, dăinuind în veci. Ca atare : „Biserica nu va cădea niciodată, ea nu poate fi desfiinţată, ci, în mijlocul tuturor încercărilor, ea va sta neclintită până la sfârşitul veacurilor“ ? Pretutindeni unde numai a ajuns cu învăţătura ei, în timp de încercare, sau de biruinţă pentru ea, Biserica creştină s’a dovedit pentru toţi isvor de lumină şi duh de viaţă dătător, duhul şi glasul Celui Atotputernic, „şezând în mijlocul învăţaţilor, ascultăndu-i şi întrebându-i, aprobând cele ce ei grăiau cu dreptate şi îndreptând rătăcirile lor, împlinind lipsurile şi desăvârşind începuturile, lămurind cele nedesluşite şi răspândind astfel, în cercuri tot mai largi, lumina binefăcătoare a învăţăturii ei. Ca să convingă pe toţi, din toate timpurile, că adevărata cultură, la cel mai înalt grad al ei, este slujbă închinată lui Dumnezeu. Chiar popoare, cari, într’o măsură mai mare, sau mai mică, s’au îndepărtat de Biserica lui Hristos şi învăţătura ei, trăiesc şi azi din valorile culturale, scoase la luminăşi puse la îndemâna tuturor prin lucrarea Bisericii. In acest chip Biserica creştină poate fi privită cu drept cuvânt şi ca isvorul şi mama ocrotitoare a ştiinţei, de carte. Sceptrul de regină a ştiinţei şi titlul de leagăn al culturii lumii i se cuvine Europei numai pentru că este de veacuri obţină. Fără îndoială toată desvoltarea intelectuală şi morală a Europei a fost şi este susţinută de învăţătura lui Iisus, Cel născut în ieslea din Vileem. Toate rezultatele gândirii omeneşti europene, toate rezultatele ştiinţei poartă asupra lor pecetea învăţăturii creştine. Duhul legii noastre creştineşti este sângele care circulă în toată gândirea şi făptuirea lumii întregi, chiar dacă mulţi dintre noi nu-şi dau seamă de acest lucru. Sunt azi mulţi oameni cari cred că înaintarea omenirii în învăţătură o să aducă cu sine abaterea oamenilor de la Biserica creştină şi învăţătura ei. Şi totuşi, oricât de înaintată se pare că este lumea din zilele noastre în ştiinţa de carte, în iscusinţa de a conduce popoarele şi în privinţa legiuirilor de tot felul, în sbuciumul vieţii de azi tot Biserica creştină este singurul joc de scăpare pentru tot sufletul chinuit de suferinţă...“* Din Pastorala P. S. NICOLAE, al Clujului „...Acum vreo treizeci de ani s’a ţinut într’un oraş din Apus o mare adunare a osebitelor credinţe creştine. Au venit la această adunare o mulţime de trimişi ai bisericilor din toate părţile lumii. Au fost de faţă şi trimişii îndepărtatei biserici din India, unde culoarea feţii oamenilor este din cale afară de neagră. După ce a ascultat toate cuvântările delegaţilor europeni şi americani, unul din ei a prins a grăi cam aşa: „Domnilor şi fraţilor, Noi am învăţat ce este smerenia creştinească. De aceia nu ne place săne lăudăm decât întru slăbiciunile noastre. Aşa cum ne povăţueşte slăvitul Pavel, apostolul neamurilor. Totuşi îngăduiţi-ne să mărturisim că noi nu suntem aşa de negri cum părem îndeobşte şi nici D-voastră nu sunteţi chiar aşa de albi, cum vă credeţi. Fiindcă iată, ce frumos grăiţi aci în adunarea noastră, iar acasă faceţi aceleaşi lucruri urâte pe care le facem şi noi, cei ce ne-am botezat întru Hristos abia de curând şi nu cunoaştem, ca voi, toate minunatele taine ale legii creştineşti“. Auzind unele ca acestea, cei de faţă au mărturisit în cugetul lor că Indianul avea dreptate. Căci mulţi dintre dânşii nu-şi potriveau faptele după vorbele lor. După cum — de ce n’am mărturisi-o creştineşte ? - nici faptele noastre nu sunt totdeauna pe potriva vorbelor pe care le rostim. Iar Evanghelia ne învaţă că „nu cel ce zice Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui...“ (Matei 7,21). Poate de aceea nici n’a prins a se încreştina, în cele nouăsprezece veacuri ce s’au scurs dela naşterea Mântuitorului decât abia a treia parte din vieţuitorii pământului; şi din aceştia numai Dumnezeu ştie câţi vor fi adevăraţi creştini. Fiindcă atâţia din noi suntem creştinii vorbelor, nu ai faptelor. ’) Matei XXVIII, 20. 2) I Cor. III, 17. s) Fer. Augustin, la Ps. IX, 6. *) Luca II, 46.