Veselia, 1932 (Anul 40, nr. 23-53)
1932-06-02 / nr. 23
."••“MiWWitt”" de anul 1933 2 IUNIE Sub zodia jumătăței ! Aceasta e marea noutate a zilei. Nevoile statului cer ca nimic să nu fie întreg, ci numai pe jumătate. Provizoriu bine ’nțeles. Restul urmează, dar... tot pe jumătate. Nu jumătate din jumătate, ca să nu fim alarmiști , ci numai jumătatea cealaltă. Suntem cetăţeni de ordine şi respectăm deviza. Aşadar vom face pe jumătate... slujba. Orele însă va trebui să le păstrăm cu sfinţenie, altfel facem impresie proastă şi... ce va zice străinătatea ? Conform devizei guvernului, va trebui deci în loc de „se aprobă“ să scrim „sârb“, rămânând când ne-o da şi restul de leafă să băgăm printre literile de mai sus şi pe „epcă‘‘. Mergând la slujbă vom lua tramvaiul numai până la jumătatea drumului ce avem de făcut, restul urmând a fi străbătut pe jos şi în măsura posibilităţiei (pentru cei cu simţul patriotic mai desvoltat) într’un singur picior. Dacă taxatorul nu va pricepe că trebuie să ne ia numai doi Ioi în loc de patru, va trebui să-i dăm una (dar pe jumătate) ca s’o ţiie minte. Acasă vom mânca numai pe o jumătate de falcă, o jumătate de pâine (la toţi) o jumătate de ceapă cu o jumătate de brânză şi cu o jumătate de măslină, bând o jumătate (de litru) vin sau jumătate metru cub apă, după alegere. Dacă ne vom strica stomacul vom avea voe să mergem la doctor ca să ne examineze o jumătate de ceas, şi să ne dea jumătate de gram de chinină şi antipirină. Pe urmă noi o să-i plătim tot jumătate, fapt care desigur că o să-l determine să mulţumească cu jumătate gură, fiind ştiut că doctorii nu se lasă uşor călcaţi pe bătături. Noaptea vom dormi numai jumătatea dinspre ziuă şi bineînţeles fiecare cu jumătatea lui. Procedând astfel ne vom atrage mulţumirile (pe jumătate) ale d-lui ministru de finanţe Argetoianu care e un om şi jumătate şi ale d-lui prim-miniistru Iorga, care şi dumnealui e... după program. Probabil că ţara asta a noastră care e grozav bolnavă, de vreme ce suportă fără să zică pis operaţiile chirurgicale ale doctorului Argetoianu, ca şii şedinţele de Cultură pe gât ale d-lui Iorga, simţea puternic nevoia unui nou partid. Acesta e motivul pentru care partidul Derist ia fiinţă. Ii urăm spor şi berechet. Cunoaştem din activitatea anterioară crezul gruparea celei noui. D. D. R. are în program un singur punct, de care depind sau mai bine zis, atârnă toate celelalte, inclusiv fericirea generală , să fie ministru. Ministru al muncii. Partidul aduce în viaţa politică doleanţele bivolarilor din Giurgiu, păsurile lăptarilor din Cioplea şi voința de mai bine a legiunilor de fini prin botez şi cununie ai şefului. In ziua când d. D. R. va depune jurământul de prim-ministru şi ministru al muncei, având la internett credinciosul său Deculescu, atunci se va pune prima cărămidă (din falnica D. R. Ioaniţescu) la baza noului edificiu al României reînviate. Păcat că n’o să apucăm vremea aia... Intr’una din frumoasele seri cu lună, care au trecut, m’a dus întâmplarea prin faţa Universităței. Seara ştergea amănuntele lăsând numai contururile. Gh. Lazăr îşi sumesese haina pe care sculptorul i-a înfăşurat-o în jurul picioarelor , se ridica prea mult praf de jos, de la „lucrările edilitare“ ale LordiVlajorului Bucureştilor. Capul lui semeț purta un nas strâmbat din pricina mirosurilor ce vin de la bucătăria restaurantului din dos. Dincolo Eliade Rădulescu poftea cu mâna întinsă pe Ion Brătianu să-i facă o vizită. Dar când am trecut pe lângă statuia lui Mihai am rămas trăsnit: juca şi calul şi eroul. La un moment dat am crezut că Mihai se repede cu barda vis-a-vis : intra de Iorga la Universitate să ţină altă conferinţă despre potcovarul lui Traian. Dar nu, era altceva : şi eroul şi calul plângeau. Da, da , în hohote de plâns neogoiat se sbuciumau şi cal şi călăreţ. M’am apropiat şi scoţâr pălăria l’am interpelat : dăria Ta, mi plânge că nu-i bine Te vede lumea şi e zău, ruşine. Măria Sa, mi-a răspuns îndată De ce n’aş plânge dacă sunt jignit în mod aşa de crunt ? Şi apoi, în proză, mi-a încredinţat următoarele : — Fiule, ani mulţi de zile eram răsfăţatul bucureştenilor. Cădea guvern, venea guvern, se spărgeau geamuri, se dădea case, se deschidea o franzelărie ori se închidea o berărie, toţi veneau aici cu steaguri şi cân- tece ca să-mi spună şi mie. Pe urmă mau uitat. Nimenit nu mai dădea pe aici. Până într’o zi când mă pomenii cu un domn cu cioc, că vine, mă priveşte din faţă, din spate, din părţi, mişcă grilajul, mângâie coada calului, se uită pe dedesubt să vadă dacă e „exact“ şi pleacă. Ziua dintâi nu m’am mirat. Am mai văzut eu , „originali” d’ăştia. Dar a doua zi la fel a treia iarăşi şi aşa mai departe. ~ Mă învăţasem cu el bată-i potca ! Şi într’o zi n’a mai venit. Iţi închipui mirarea mea. Mi-am zis însă că o fi bolnav sau ocupat. Dar d’atunci nu l’am, mai ’ văzut. Nu mai am răgaz. Imi Vine să-mi dau cu barda asta’n cap de necaz. Calul d’abea stă liniștit, că-i vine și lui să-și ia lumea ’n cap . — De ce nu vine ? — Cine, Mărite Doamne ? — Metes ! urlă Voivodul. Inspectorul monumentelor... — Așa ? răspunsei eu. Apoi... l’au scos afară din pâine. Voivodul a răspuns ceva, urât pe semne, dar eu nu l’am mai auzit că-mi dădea târcoale vardistul. M’o fi crezut că vreau să atentez la viata... statuii !... Paramon / ■ j Un^ersitStii laşi ! JAM 3^ZWlhv*tL /á&ÚhM/Píú** VESELIA CUGETARE Pe albumul naşului meu. Omul educat puţin, Se cunoaşte din morman . Lumea-mi zice... grosolan. Numai nașu-mi zice... fin. Z. G. Buruiană