Veselia, 1932 (Anul 40, nr. 23-53)

1932-06-02 / nr. 23

VESELIA Viaţa e frum­oasă! D-l Barbunescu se răstoarnă pe scaunul moale al maşinei, care il duce încet. El se gândeşte ca viaţa e frumoasă şi că numai bolnavii şi ne­bunii găsesc ceva să-i reproşeze. Gras, om de cincizeci de ani, a că­rui avere şi chelie progresează încet dar sigur, e mulţumit de o existenţă plină de plăceri. Dacă Barbunescu nu sar fi însurat cu fata deputatu­lui Rodeanu, r.’ar fi sburat acum în maşină, alături de metresa sa, d-ra Lily. Pe Lily o cunoscuse într’un ma­gazin, cu două săptămâni mai îna­inte și Lily lăsase pe bogatul ban­cher Larin. Prudentă, preferase si­tuaţia oferită de industriaşul Bar­­bunescu. Ca să revenim asupra maşinei, ea fusese cumpărată după sfatul lui Lily, al cărei verişor avea reprezen­tanta celebrei mărci. Barbunescu e fericit, satisfăcut de viaţă, aşa cum nu sunt alţii. Se gân­deşte cu satisfacţie la masa copioasă ce a, luat-o cu o jumătate de oră mai înainte în tovărăşia lui Lily. Fără să știe de ce, se adresează ei cu urmă­toarele cuvinte : — Draga, mea, n­u găsești că viața e frumoasă ? In clina aceia o sguduitură puter­nică și Barbunescu e aruncat, pe tro­tuar. Maşina lor a lovit un taxi din care e scoasă, ușor contusi­onată, d na Barun­escu și dizeorul Siam. In clina, catastrofei, d-na. Barbu­nescu, lipindu-se de pieptul aman­tului ei, zisese : — Dragul meu, nu găsești că viața e frumoasă ? — Numele acestui mizerabil! Auzi! vreau să-’mi spui numele lui! — Puteam să i’l cer dacă știam că te interesează ! (Frou-frou) — Dar e o plantă care aparţine familiei cactuşilor. — Atunci du-o imediat familiei sale. (Le Rire) ZII I___ CADOU GASTON MERY De mi-mondenă Odată, am vrut și eu să mă căsă­toresc ; dar de mo mai prinde cineva !... Eram tânăr, pe-atunci, e­­ foarte tânăr. Aveam vârsta în care inima se revarsă în sonete incandescente. Asta explică totul. Afară dacă nu explică nimic. Toate părerile pot fi susţinute. Dar să trecem. Pe vremea aceea, stăteam ceasuri întregi cu burta, la pământ pe stra­turile din grădina părintească, o grădină foarte mare pe care o încon­­jura un zid înfăşurat în iederă şi glicine. Acolo visam despre iubire. Dar, cum nu se prezenta ocazia de a iubi, făceam, în aşteptare, florilor,, păsărilor şi stelelor, versuri candide de tot. Era neîndoios că de îndată ce o femeie ar fi binevoit să-mi surâdăi, uraşi fi amorezat lulea. Uneori chiar ridicam, tragic, bra­ţele spre bolta cerească şi, ca şi cum ar fi trebuit să plouă de sus, ziceam: — O ! cea mai frumoasă titre fru­moase ! Tu pe care trebuie să te iu­besc, când oare vei veni ? Şi era ceva foarte mişcător. Intr’o zi, pe când mă dedam aces­tui cochet exerciţiu de invadare. Ce­rul (ce-i drept e drept­, el nu lipseşte niciodată, când are timp) mi-a as­cultat rugăciunea. Primăvăratec, trandafiriu şi blond, un cap de fată tânără a apărut, pe deasupra zidului, printre frunziş. Am căzut în genuchi. — Mulţumesc, Dumnezeule bun ! Deja capul tinerei fete­­dispăruse ca un vis. A doua zi, la aceeaşi oră (două după amiază), în acelaş loc (deasu­pra zidului, printre frunziş), acelaşi ca­p de fată tânără (primăvărateci, trandafiriu şi blond) a reapărut. M’am apropiat. Ea a surâs, a ezitat câtva, apoi : Ești foarte inflamabil,, domnule, mi-a zis cu un aer batjocoritor. De abiia m’ai zărit, ori, că ai și căzut în genuchi. Cei din familia d­-tale nu amână lucrul mâine, de azi pe — O, d-soară, i-am răspuns, ce frumoasă ești ! Ce frumoasă îmi pari ! Nu prea era un răspuns la între­bare, dar pleca din inimă. De fapt, semănăm tare mult, de unde o priveam eu, cu vulpea din fa­bulă. Dar — posteritatea să-mi ierte această imagine — ce porumbiţă dulce înlocuise pe corb ! Era vorba să o constrâng să lase să cadă asupră’mi — nu o brânză, fi done ! — puţină iubire. — La lucru, m’am gândit cu entu­ziasm. Şi dintr’o­ mişcare reflexă, mi-am suflecat mânecile, încă puţin şi mi-aşi fi scuipat în palme. Dar sângele rece mi-a revenit şi m’am oprit la timp.

Next